Summer in USA

Anul trecut ziua de 4 iulie ma gasea undeva pe langa MIT plasat strategic pe un pod si fotografiind frenetic artificiile insotite de tunetele furtunii ce tocmai trecuse amenintator deasupra estuarului. Un an mai tarziu, ziua Americii a picat intr-o joi si astfel cei mai multi si-au luat un weekend prelungit (nu a fost cazul meu). Am ales varianta mai comoda, sa evit aglomeratia din Boston si m-am strecurat tiptil spre Hampton Beach trecand pentru prima oara in New Hampshire unde motto-ul este "live free or die" (hard as completa eu la fel in fillmele cu Bruce Willis). Hopa dar scriu despre evenimente de acum mai bine de o luna, asta nu pentru ca as duce lipsa de subiecte ci pentru ca muncesc ca o albina pentru proiectul din Timisoara care ma trage incet incet spre casa in mai putin de 2 luni. Voi puncta asadar, pe scurt ca sa nu plictisesc, istorioare din ultima vreme... ramasesem la New Hampshire. Un 4 iulie linistit cu plimbari pe plaja unde mi-am udat mai timid ca o pisica picioarele in oceanul si mai rece decat in zona Bostonului. Lume multa, locuri de parcare putine, dar diferit fata de vacarmul de anul trecut si un binemeritat weekend break.

Cum inca nu am ajuns inapoi in Caraibe si zilele de aici au devenit toot mai umede si calde, intr-un sfarsit de saptamana ulterior am tras o fuga pana la Wayland Pond, aproape de suburbiile unde locuiesc. Daca ati vazut Dirty Dancing cand ei exerseaza in lac (pond) sau filmele cu boyscouts or teenagers si vacantele tipice de vara ale americanilor, stiti prea bine despre ce vorbesc. Wayland este o suburbie linistita, case cu gazon cat vezi cu ochii, steaguri fluturand patriotic la fiecare colt si garduri mici de lemn. Lipsesc cainii fiorosi de paza, betonul armat si camerele de supraveghere de la intrari sau interfoane....nu e nevoie in mica comunitate din Wayland de asa ceva. Intr-un cuvant "Americana", un alt fel de lifestyle...si da se simte o mica nostalgie in gandurile mele, dar stiu ca voi reveni.

Lacul ne intampina cu o plaja privata doar pentru locuitori si cu ajutorul unei prietene care face house sitting for the day in zona, ne strecuram pe langa salvamarul de ocazie care canta la banjo si ne instalam sarsanelele langa ponton. Un ponton plin de copii care se balacesc in apa calda ca la dus, si ce diferenta uriasa fata de oceanul inghetat. Dusuri, salvamari, inchirieri de caiace si barci cu panze, si apa mai calda ca in Caraibe dar nu la fel de cristalina. Acum am descoperit unde poti sa iti petreci vara prin Massachusetts (bine stiam eu de ceva timp, dar iti trebuie si o masina si prieteni cu chef de iesiri, un lucru care imi lipseste din Romania), la ocean mergi doar daca vrei sa simti briza, altfel un pond (si sunt o gramanda) este destinatia ideala pentru o zi de relaxare.

Cu greu le conving pe fete sa inchiriem 2 caiace si o barca cu panze (doar $15 / zi). Salvamarii ne ajuta sa le scoatem din "garaj" si apoi ca in filmele cu prosti atat noi cat si bravii salvamari de ocazie ne muncim 30 minute sa montam catargul. Victorie, sunt pe lac pentru prima oara intr-o barca cu panze si ne lasam purtati de vant. Am noroc ca Erin a facut in facultate cursuri de navigatie (ca sa vezi ce sporturi practica americanii la scoala, poate asa se justifica sumele exorbitante care le platesc in taxe), si incet incet memoria se reimprospateaza fiind ca mersul pe bicicleta. Nu ne scufundam si i scutim pe salvamari de o interventie. Acea zi a fost o dubla prima experienta fiind si prima data cand m-am dat cu caiacul, si trebuie sa recunosc ca atunci cand am urcat in el si vazand cat e de instabil m-a trecut un fior pe sira spinarii si mi-am amintit ca eu nu prea stiu sa inot decat stil supravietuitorul, dat din maini si strigate dupa ajutor.

O doamna mai in varsta de pe margine incerca sa imi dea indicatii, "no no dear, you are doing it wrong, use the paddle". Am renuntat pentru moment descurajat si m-am asezat pe ponton analizand situatia care se prezenta complicata. Elizabeth si Erin s-au intors din tura a 2-a cu barca (cea cu panze) si incurajat ca nu se poate intampla nimic rau iar din caiac de rastorni doar daca vrei sa iesi afara din el in mijlocul lacului, mi-am luat inima in dinti si m-am aventurat in larg. Caiacul brazda luciul apei iar reflectia soarelui de dupamasa ma orbea enervant. Ochelarii de soare au devenit curand inutili datorita lipsei mele de experienta in a vasli (practic dupa 10 minute eram tot ud cum ma stropeam singur cu vaslele, iar micul caiac avea apa la bord).

Dar nu a fost greu, singurele emotii le aveam cand treceau pe langa mine barcile cu motor sau mini yahturile care lasau valuri amenintatoare in urma. In afara de o febra musculara persistenta si niste mici arsuri solare inevitabile, experienta s-a dovedit a fi foarte sigura. Am repetat-o 3 saptamani mai tarziu, de  data asta cu mult mai multa incredere pe raul Charles din Boston. Pretul mult mai piperat de $18/ora nu m-a descurajat. Am imbracat din nou vesta de salvare, m-am urcat in caiacul ce parea si mai firav decat cel de pe lac, si timp de 2 ore am navigat pe cursul apei in aval spre Cambridge si Harvard. Asa cum e normal, ce merge in aval trebuie sa se intoarca si in amonte iar spre suprinderea mea nu a fost o misiune imposibila, raul avand multe baraje care incetinesc cursul apei spre varsare. Caiacul, un sport popular in Boston si in regiune, practicat de multi oameni si foarte relaxant (daca ai putin antrenament si stii cum sa vaslesti eficient). Ne-am facut loc printre cardurile de gaste canadiene si cu putin timp inainte de sosirea unei furtuni de vara am ancorat pe ponton in Arsenal Park.

Si ca sa inchei si cu ceva de data mai recenta, I saved the best for last cum s-ar zice. Zilele trecute am primit vizita Cristinei, colega mea de suferinta din facultate. Cine s-ar fi asteptat ca dupa mai bine de 2 ani de cand ne-am vazut ultima oara in Elvetia unde am fost in deplasare cu lucrul, sa ne revedem tocmai in Boston. Drumurile noastre s-au despartit intre timp, dar viata are cai intortocheate si m-a bucurat foarte mult scrisoarea ei electronica de acum cateva saptamani in care ma anunta ca are treaba cu Doctoratul tocmai pe coasta de est...cum sa refuz asa o sansa sa ne revedem. Dupa o zi de luni plina de sedinte, m-am substras de la birou in a 2-a parte si am parcurs freedom trailul cu ea, fiind din nou eu insami turist in ceea ce am ajuns sa numesc casa.

Surprinzator sau nu inca descopar lucruri noi in vechiul Boston, Mike's Pastry cu niste canolli deliciosi dar "mult prea dulci si care ingrasa"...imi atrage atentia o Cristina indecisa daca sa cumpere sau nu. In cele din urma am stat 30 minute la coada in aglomerata patiserie din North End ca eu sa imi satisfac poftele si sa-l mananc si pe al ei canolli cu branza dar si pe al meu cu zmeura. Trebuie sacrificii uneori ca fetele sa isi pastreze silueta, asa-i?

Apusul l-am vazut povestind ultimii doi ani care au trecut mai repede ca un TGV pe langa noi, o zi frumoasa si relaxanta care s-a incheiat pe malul raului Charles. De fapt hai sa recunoastem, s-a incheiat la Grendel's Den in Cambridge cu o cina suculenta si atmosfera studenteasca in mijlocul campusului universitar. Foamea e mare, ce sa-i faci :-).

E din nou weekend, nu am planuri dar poate imi scot bicicleta de la naftalina si ma aventurez prin zona sa
explorez, in fond si la urma urmei in curand se termina si aventura mea americana dar nu definitiv. Duminica ma asteapta New York city daca ma incumet si o revedere cu o amica din Polonia, pe care nu am vazut-o de si mai multi ani. Till next time then!