Din nou la spital...

De data asta vizita mea la spital a avut un final fericit, si nu am lesinat...totul e bine cand se termina cu bine (cel putin pentru mine momentan). Cat despre amica mea Ella, care e inca pe patul de spital, nu o pot compatimi ca va mai ramane inca 2-3 saptamani acolo (oarecum), pentru ca o duce mai bine decat mine in "libertate".

E cazata intr-un turn de 15 etaje care reprezinta aripa pentru pacienti internationali ai spitalului (da, au asa ceva!) si e servita regeste ca la un hotel. Am avut parte de aceeasi procedura, m-am prezentat la receptie (chiar arata ca receptia unui hotel), am zis pe cine caut iar o negresa a butonat repede in calculator si dupa ce am spus pe litere de mai multe ori numele de familie al Ellei (e complicat si pentru romani si silabisirea mea in engleza devine tot mai buna, dupa ce am exersat cu propriul nume), a reusit sa ma indrume catre etajul 15 al turnului. Am luat un lift care m-a dus in mai putin de 10 secunde sus, iar de acolo am pornit in pas grabit catre camera unde era Ella.

Practic saloanele sunt structurate ca niste faguri ai unui stup cu albine, fiecare interconectat printr-un coridor dar prin care e aproape imposibil sa te ratacesti (mai greu a fost sa gasesc toaleta, si a fost nevoie de o asistenta draguta sa ma conduca, mama lor de semne erau prea mici, iar restul toaletelor aveau "pacients only"). Un fagure din acesta hexagonal - deci un salon, are in centru mese unde stau 3-4 asistente, si pe laturi exista camere unde se afla cate 2 pacienti separati printr-o perdea mata.

Iesind de mai multe ori afara din camera ei am reusit sa arunc cateva priviri prin jur, pentru ca oricum nimanui nu-i pasa ca eu ma plimbam pe acolo nestingherit. Fiecare camera are deasupra ei un monitor, unde dupa caz sunt afisate semnele vitale ale pacientilor daca acestia sunt monitorizati. Deasemenea fiecare camera are numele pacientului scris pe o tablita la intrare, si un bec deasupra usilor care daca lumineaza interminent semnifica ca cineva din camera are nevoie de o asistenta, pe care o poate chema cu un buton plasat langa pat (ca si cum ai chema room service, ce am zis eu de hotel mai sus?!)

Televizor in camera, si fisa pacientului

Pacientii sunt monitorizati cu ajutorul unor laptopuri puse pe un fel de carucioare inalte cu rotile. Asistentele trag aceste laptopuri frecvent dupa ele si cat timp am fost eu acolo i s-a luat temperatura cu un dispozitiv cu o sonda, ceva ca in Star Trek, si a fost intrebata regulat care este nivelul durerii pe care il resimte pentru a stii doctorii daca sa creasca sau sa scada doza de medicamente. Mai tarziu i-a fost luata si tensiunea si totul era notat pe calculatorul personal care tinea de acel pacient. Tot cu aceste laptopuri invalide (ca doar erau in carucior), se deschidea un dulap frigorific imens plin de medicamente. Fiecare fagure avea un astfel de dulap, iar pentru a il deschide se apropiau cu laptopul de dulap, si scanau un cod de bare pe care il obtineau in functie de pacient si ce medicamente trebuiau sa prepare.

Cat despre camera nu am ce comenta. Conditii decente, baie in camera, televizor personal pentru fiecare pacient, cu o sumedenie de posturi plus filme din care sa alegi (si vorbim de filme recente, dvd-uri). Si un meniu cu mancare, unde puteai sa comanzi ce vrei in fiecare zi. In seara aia ea comandase Pizza, o prajitura, iaurt si salata de fructe. Nu-i rau, asa-i...mai ales ca eu m-am ales cu prajitura uriasa pentru ca ea nu putea sa manance.

Meniu (room service!!)

Esti pus sa semnezi ca esti de acord cu toate procedurile, operatie, anestezie si ti se explica in detaliu tot ce se va intampla. Anestezista a venit, s-a prezentat, si apoi a prezentat toata procedura ca la scoala. Apoi doctorul ce urma sa o opereze a facut acelasi lucru, desenand inclusiv cu carioca pe mana ei ca sa arate de unde va face grefa de piele si care sunt pasii ce-i va urma. Ce m-a surprins e ca nu i explica doar ei, ci se uita permanent si la mine ca sa se asigure ca am inteles si nu am intrebari. Nu esti lasat nici o clipa in intuneric si esti incurajat sa pui intrebari daca ai nelamuriri. Asta se datoreaza probabil sistemului lor in care se dau in judecata pentru orice, si ca sa evite sa plateasca despagubiri prefera sa iti explice ca la un copil mic, sa nu fie discutii ca nu ai stiut in ce te bagi.

Ma gandesc daca am ratat ceva in prezentarea asta lunga...dar adaug pe parcurs daca am omis. Am parasit-o pe Ella pentru moment, si i tin pumnii la operatie, urmand sa revin (mi-a placut mult mancarea :P....dar merg sa o sustin moral si pe ea).

Grey's Anatomy experience in an american hospital

Dupa aproape 5 luni in State am ajuns si pe la spital. Din fericire nu pentru ca am patit eu ceva (desi o sa vedeti mai departe ca nu am fost nici eu scutit de interventia medicilor)... Dar din pacate o amica venita aici cu Work and Travel a fost implicata intr-un accident stupid care putea sa aiba urmari mult mai grave, si a fost adusa aici in Boston pentru a primi ingrijiri medicale.

M-a sunat, stiind ca eu locuiesc de ceva timp in Boston dupa ce a avut accidentul. Cum stiu ca e greu sa fi singur aici printre straini mai ales intr-un moment dificil, in seara aceleiasi zile in care au adus-o cu ambulanta, am plecat direct de la birou spre spital. O prietena studenta la medicina aici mi-a facut "instructajul" asa ca mi-am luat pasaportul, am cautat adresa de la brigham women's hospital pe google, si dupa o ora si ceva pierduta pe drumuri am ajuns la spitalul universitar situat in apropiere de Fenway Park intr-un intreg complex medical pe diverse specializari. Amica a fost adusa si ea de ambulanta cu o ora inainte si m-a tinut la curent prin mesaje cu ce se intampla, fiind dusa direct la urgente.(tehnologia asta...tu esti in ambulanta cu rana deschisa, dar scrii sms-uri la fiecare 30 min, eu nu as fi putut).

Ajuns in spital m-am aflat fata in fata cu biroul de informatii imediat dupa intrarea principala care arata a un hotel scump, nicidecum a spital. Am zis ce doresc, si am fost indrumat spre ER, camera de urgente. M-am plimbat cam 1 minut (greu sa te ratacesti pentru ca au semne peste tot), si am ajuns in fata altui ghiseu si a unei sali de asteptare, mult mai mica de data asta. Deja ma gandeam cu groaza ca va trebui sa ocup un loc in spatiu si sa astept ore intregi fara sa imi vad amica decat dupa ce era tratata. M-am prezentat la ghiseu, pregatit sa scot pasaportul si sa imi controleze ghiozdanul mai ceva ca la un aeroport, dar nu s-a intamplat nimic din ceea ce ma asteptam. Am fost intrebat numele pacientului si dupa 1 telefon scurt mi s-a dat un ecuson de vizitator si mi-au fost date explicatii scurte ("take the first on the left, walk down the hall and second on the right, can't miss it) cum ajung in sala de urgente la camera 8. M-a intampinat un hol lung cu ramificatii si plin de semne care aratau salonul si camerele de urgente (numere atarnate pe sus, 1-20, 20-40, samd...enorm de multe camere). Cu ecusonul in piept nu m-a intrebat nimeni nimic si am patruns liber in continuare spre destinatia mea finala.

Am fost pentru prima oara in ER-ul unui spital, nu ca mi-as dori sa ajung prea des in spitale, Doamne fereste, dar in Romania mereu mi-a fost interzis accesul dincolo de acele usi cand am fost cu tatal meu sau cu bunica. E frustrant sa astepti cu orele sa primesti o veste, sa suni cunoscuti daca ai norocul sa ai asa ceva printre doctorii sau asistentele din spital si sa speri la mai bine. Dupa ce m-am invartit putin am ajuns si la salonul unde se afla camera 8, in mijloc multe mese cu asistente si telefoane, pe un perete monitoare si de jur imprejur camere, fiecare cu o draperie care asigura intimitatea. Am identificat repede camera, si m-am mai linistit cand a fost doctorul si lucrurile nu au fost chiar asa grave cum pareau la inceput (fetele au tendinta sa exagereze ca deobicei, dar e si de inteles in astfel de situatii).

Personalul medical foarte amabil, a explicat absolut totul si de data asta nu m-au mai deranjat zambetele poate false ale lor, m-am simtit in siguranta. Am fost scos de cateva ori afara din camera, de fapt intrebat daca doresc sa parasesc camera pe durata unor examinari, ceea ce am si facut incercand sa ma port cat mai frumos cu personalul medical. Astfel am avut ocazia sa vad cum se prezinta furnicarul din E.R. Aproape ca in Grey's Anatomy...la un moment dat a fost un "Code blue" urmat de un "Code Red", am aflat mai tarziu ca unul din ele insemna incendiu local iar celalt ma lasa memoria. Doctorii in general calmi, nu i-am vazut agitati, si cam fiecare pacient era insotit si de un prieten sau membru al familiei. Incercau sa iti asigure tot sprijinul ca sa te simti in siguranta si sa ai incredere ca va fi totul bine.

Am intrebat la un moment dat de bani cum decurge cu asigurarea, ea fiind pe viza J1. Mi s-a zis ca nu asta e important acum, si ca ei oricum ca doctori nu stiu asta, ci se ocupa personalul spitalului dupa toate procedurile. Cel mai important acum e sa trateze pacientul. (am aflat dupa cateva zile ca deconteaza asigurarile si nu e problema).

Cat despre ce am mentionat la inceput, ca am avut si eu nevoie de ingrijiri medicale....hmm. Sa zicem ca nu mi-a fost prea de ajutor combinatia dintre oboseala dupa o zi de lucru, faptul ca nu am mancat seara, agitatia si momentul in care i-au luat pansamentul de pe picior si am vazut rana deschisa. Desi nu am avut probleme sa vad rana, subconstientul meu a lucrat...si am fost cuprins de o stare brusca de caldura si greata, iar apoi tot ce imi amintesc este ca eram intins pe jos, si nu stiam de ce se afla 2 barbati in fata mea care ma linisteau si imi ziceau "don't get up, you are going to be ok!". Am fost pus intr-un scaun dupa ce m-au tinut intins pe jos vreo 5 minute si mi s-a luat tensiunea fiind conectat la aparatul de monitorizare....ma simteam ridicol pentru ca amica mea avea probleme mult mai serioase si ei aveau grija de mine. Macar cred ca s-a amuzat putin si a uitat de durerea ei in timp ce doctorii glumeau..."it's ok, we had bigger and stronger guys then you that fainted, nothing to worry, we will take good care of you, just don't get up!"

Dupa 15 minute unul din doctori a venit cu o tava mare, si mi-a adus un sandvis, suc de portocale, niste lapte, fructe, cam tot ce gasise. Mi-a zis glumind "I should have been a waiter...", si m-a indemnat sa mananc pentru ca o sa ma simt mai bine, si sa nu ma ridic de pe scaun. Dupa 30 de minute eram mai ok, si am plecat in jur de miezul noptii stiind ca amica mea e pe maini bune.

Americanii au o bila alba pentru spitalul acesta, si felul cum te trateaza medicii si personalul. Intradevar se platesc sume astronomice pentru asigurarea medicala dar se pare ca merita.

Voi reveni sa o vizitez si de data asta sper sa nu mai fiu slab de inger si sa mi se faca din nou rau.