AMR 8 zile

Am fost intrebat de nenumarate ori de ce am ales sa ma intorc in Romania, dupa ce am petrecut atat de mult timp in Statele Unite. Ce mai vreau de la tara mea unde stiu cum merg lucrurile, si stiu cate sunt pe dos...de ce nu raman in USA sa imi fac o viata aici, and live happy ever after. Si cei care mi-au urmarit blogul in aceasta perioada stiu ca nu a fost totul roz si nici acum nu este.

Concluzia e simpla dragi prieteni, incerc sa schimb o mentalitate...acea idee generala ca peste tot e mai bine decat in Romania, decat acolo unde te-ai nascut. Toata lumea are impresia generala ca in alte tari umbla cainii cu covrigii in coada, ca iarba e mai verde la vecini si ca ti se da totul pe tava. De cum ne nastem avem un singur scop, sa plecam! Nu neg faptul asta, sunt multe lucruri mai bune in America decat in Romania, sau in Elvetia decat in Romania, dar si multe altele mai proaste care compenseaza si echilibreaza o balanta fragila. Suntem orbiti sa vedem doar ce-i rau la noi si ce e bun la altii, nu si invers. Nimic nu vine de a gata niciunde in lumea asta mare, trebuie sa muncesti si sa tragi tare ca sa obtii ceva in viata. Ar fii ok sa incetam sa judecam asa, sa avem atitudinea de a ne plange de tot si de toate.

Gasim probleme in loc sa gasim solutii si rezolvari. Daca la altii se poate mai bine, hai sa incercam sa invatam de la ei si sa aplicam si la noi, de la mentalitate porneste totul pana la urma and a lot of hard work. Dar hard work si pus osul la bataie cu cap, using our brains. America s-a construit de catre imigranti care au plecat din tarile lor si si-au dorit sa demonstreze ceva, sa o ia  de la zero in viata, a fresh start.

Asadar ma intorc pentru ca vreau sa demonstrez ca se poate, mai intai mie si apoi celor multi care si-au pierdut speranta. Suna idealistic dar nu e. M-am lovit de o multime de usi inchise si de ziduri si refuz sa renunt. Doresc sa creez locuri de munca, sa aduc cu mine o parte din experienta de viata ce am acumulat-o peste hotare sa schimb ceva chiar si daca pentru un numar mic de persoane. Daca eu aduc acea schimbare cu mine, daca eu reusesc, atunci poate vor fi si altii, poate mentalitatea noastra va capata o alta directie... in timp. I still have that hope.

O sa imi lipseasca USA si Boston, diversitatea de aici, stilul de viata cu care m-am obisnuit, but I have to try, I must.

Biking USA

Au mai ramas 2 saptamani pana la revenirea in tara si incerc sa profit pentru a realiza activitati pe care le-am tot amanat. Uneori motivatia lipseste si ma regasesc petrecand weekendul vizionand filme sau lenevind anost in fata eternului laptop..departe de viata plina de aventuri pe care si-o imagineaza unii ca as duce-o. Dar pana la urma viata pe care o duci este perceputa de restul lumii asa cum o "pictezi", cum o prezinti. Weekendul trecut s-a aratat diferit, motivatia nu era acolo iar eu tot in fata laptopului eram tolanit. Schimb cateva vorbe cu colegul de apartament, Iurii, si privesc pe geam. E ora 10 dimineata si afara se revarsa un soare caldut de toamna care anunta o zi superba.

Iurii imi zice ca il roade o dorinta arzatoare sa mearga pana la Walmart in Framingham....cu bicicleta, facem putina miscare zice el. Privesc harta pe google si mormai plictisit...miscare pe 50km dus
intors....not today...dar vedem. Trec orele, vorbesc cu tatal meu pe Skype ca in fiecare weekend, ma pune la curent cu ultimele noutati, cu casa, cu firma...orele trec si se face pranzul. O voce de dincolo de usa striga, "Daniel, mergem?!".

Cantaresc optiunile, si vazandu-ma pus in fata unei alte zile fara nimic glorios in ea, aleg intr-un impuls de moment sa dau curs invitatiei colegului. Scot bicicleta de pe balcon, o inspectez rapid....pare ok desi nu am mai folosit-o de 2 saptamani. Imbrac tricoul Romaniei, macar sa ne plimbam cu stil zic eu....setam destinatia pe GPS (arata o ora jumate), si pornim la drum. Stiam ce ma asteapta...dealuri nesfarsite prin Massachusetts dar si zone neexplorate pana acum. Tinta noastra este Walmart unde aveam sa ajung pentru prima oara de cand ma aflu in USA. Pedalam in sus pe Watertown Street, drum drept si fara prea multe masini in micuta suburbie adormita unde locuim noi...ma incurajez, e usor o sa reusim.

Sosim la prima intersesctie, Boston la stanga, in dreapta se asterne drumul pe care trebuie sa il urmam. Prilej si pentru prima sedinta foto, inca aveam zambetul pe buze si eram relativ odihnit. Mai incerc un ultim "dar e musai sa mergem pana acolo?"...determinarea lui Iurii imi da de inteles ca nu e cale de intoarcere. Incalecam pe caii nostri de cursa lunga si pornim spre dreapta printr-un meleu complicat, cu benzi ce se imparteau intr-o mie de directii. Am parasit Watertown si Nonantum si ne aflam in Newtonville urcand spre Newton Highlands. Numele urmatoarei destinatii este foarte sugestiv pentru ca am avut de urcat alene un deal cat China. Casele au inceput sa se schimbe, fiind mai mari cu spatii degajate, dar si traficul a devenit mai intens. Luam din loc in loc trotuarul larg pe post de sosea pentru bicicletele noastre, sunt asa de putini oameni pe strada ca aproape nu conteaza. Trecem pe rand pe langa strazi comerciale, parcuri, Biserici vechi si un club de golf cu iarba "pictata". Au trecut 40-50 minute,
iar eu cer o noua pauza, imi lipseste exercitiul in timp ce colegul e proaspat ca si la inceputul calatoriei. Imi trag sufletul si niste poze, storc transpiratia de pe tricoul auriu si ne indreptam printr-o padure spre Needham si apoi prin Wellesley.

Ce urca trebuie sa mai si coboare si pret de 1-2km o luam lejer la vale pe o sosea ce strapunge padurea ingalbenita de toamna. Nu mai e nici o casa in jur, ne aflam pe un drum express, am lasat in urma Needhamul si strada principala din Wellesley (pentru ca fiecare oras are un Main Street, cu magazine, baruri, primaria si cateva Biserici, si unde deobicei se petrece totul). Pe stanga isi face aparitia un campus in mijlocul pustietatii, Wellesley College.

Avem o ora de mers si facem un scurt detour ca sa admiram parcul si cladirile vechi ale universitatii. La iesire ne intersectam din nou cu drumul express care de data asta trebuie sa il traversam...iar masinile se opresc desi nu era nici o trecere de pietoni. Din nou dealuri, din nou case rasfirate prin padure amplasate pe malurile a doua lacuri ce le intalnim in calatoria noastra.

Ultimul obstacol, autostrada. Ne despart 15 minute de obiectivul final si avem de ales. Fie o luam cum zice google maps pe telefon, varianta dreapta si simpla, pe autostrada, sau ocolim inca 30 de minute. Iurii e increzator, hai pe autostrada. Eu, obosit intreb...dar tu ai permis de conducere mai Iurii? Cu un zambet nevinovat primesc un raspuns negativ....pai stii tu ca noi nu avem voie cu bicicletele pe autostrada, repet eu. Dar walmartul e acolo, aproape ca il putem vedea, trecem peste doua benzi de circulatie, urcam rampa alaturi de masini si ne regasim ca doi inconstienti pe banda de urgente de pe autostrada. Google maps insista in continuare ca avem voie pe acolo si daca va vine sa credeti cu 5 minute inainte de destinatie, pedaland noi de zor, dam de un semn salvator. O bicicleta cu inscriptia mare sub ea "Share the road"....google avea dreptate.

Am ajuns!! O ora jumate (mai mult spre 2) mai tarziu si doi litrii de apa in minus, suntem la Walmart. Dulciuri cat cuprinde, un raion intreg...in rest un magazin ce aduce mult cu Real de la noi, unde gasesti de toate de la haine la Electronice. Bagam cat putem in rucsacurile cu care am venit, mai facem o pauza la Ben & Jerry's pentru realimentare cu inghetata si ne indreptam spre casa ce am lasat-o in urma. Walmart ramane in zare invaluit de un soare ce apune scaldand totul intr-o lumina calda.

Ne intalnim din nou cu dealurile pe care le-am coborat, iar eu ma stradui din rasputeri sa le dovedesc....inghetata consumata pe fuga atarna greu, dar si oboseala de peste zi. Eu am cerut o cupa mica, cea mai mica, dar la Americani totul vine in marimi mari. Se lasa noaptea dar noi suntem deja la protectia suburbiilor, mai striga cate o batranica dupa noi "you have no lights kids, be careful"...dar ne continuam drumul...inconstienti.





46 de kilometrii mai tarziu si la 7 ore dupa ce am parasit casa noastra de pe Watertown Street, suntem inapoi. Am reusit sa ies din rutina pentru o zi si sa strabat o bucatica minuscula din America cu bicicleta.

Back to the future la un cinematograf Drive In

Candva America de Nord era populata de mii de cinematografe in aer liber, "drive-in movies". Le stiti,
le-ati vazut cu siguranta prin filme vechi din anii 60 - 70 in perioada lor de glorie. Erau cunoscute ca "passion pits", locuri unde cuplurile mergeau la prima intalnire mai serioasa cand erau "steady", adica treaba era serioasa (cat de serioasa putea fi la varsta aceea). Cadrul perfect, ce poate fi mai nevinovat decat o iesire la un film....asa pare, dar realitatea se prezenta mult mai incinsa in acele timpuri nostalgice. Ascunse de intunericul patrunzator al noptii si lumina generata de ecranul gigant, station wagon-urile adolescentilor de ieri au devenit locul unde o intreaga generatie de americani de azi a fost conceputa. Unele povesti sunt exagerate evident si au creat legende urbane, dar cele mai multe as zice eu... nu sunt departe de adevar.

Mendon Twins Drive in

La sfarsitul anilor 50 - 60, cu preponderenta in zonele rurale din USA, se gaseau undeva la mai mult de 4000 de astfel de locatii....astazi supravietuiesc doar cateva zeci si intretin acel spirit boem al unei generatii de mult apuse. O data cu disparitia acestor "dinozauri" s-a evaporat farmecul filmelor realizate fara ajutorul
calculatorului, dar si farama de fantezie, acel feeling care il aveai cand erai introdus pentru prima oara intr-o poveste noua ce se desfasura pe ecran.

Me ndon Town Hall

Ei bine intr-o seara racoroasa de toamna, prima de acest fel dintr-un Septembrie ce se anunta bland si plin de culoare in New England.... am calatorit inapoi in trecut intr-unul din cele doua Drive In movie theaters functionale prin Massachusetts. La o distanta de aproape o ora de Boston, ascuns sus in Nord printre brazi si aer curat se afla un orasel curat si cochet...bine ati venit in Mendon. Cu strazi largi, cladiri ingrijite, cu toate cablurile de curent ingropate (surprinzator nu?), si o atmosfera in care ai impresia ca toti oamenii se stiu intre ei, aceasta locatie transportata din trecut gazduieste un cinematograf restaurat, echipat cu 2 ecrane si tehnica moderna de proiectie si sunet. Ca si fun fact, stiti ca primul concert din istorie al Aerosmith a avut loc in acest orasel de 5000 de locuitori acum mai bine de 40 de ani?! Unde altundeva decat la un banchet de sfarsit de liceu....ce vremuri sa fii fost acelea, si ce privilegiu sa fi avut sa experimentezi acea simplitate si naturalete de atunci.

Plecam taman dupa lucru, a sosit weekendul si ne face cu ochiul. Dupa ceva mai bine de o ora pe autostrada, in jur de 7:30 PM tragem pe stanga intr-un spatiu deschis, inconjurat de brazi uriasi si plin ochi de masini. Avem de ales, ecranul 1 ce ruleaza doua filme proaspat aparute in cinematografe, sau sa facem o calatorie in trecut pentru a viziona Jaws si ironic sau nu Back to the Future. Oare ce credeti ca am ales....cred ca e evident ca pentru o astfel de experienta trebuie sa "go all the way". Se lasa seara si la orizont apare Venus stralucind intens, nenea de langa mine ma intreaba daca nu stiu ce planeta se iveste de dupa brazi, nu de alta dar am un "fancy camera", adauga el. Un teenage din secolul 21 intr-o mini masinuta de golf ne directioneaza catre un loc liber in randul 4. Fiecare rand se afla pe o ridicatura (val) de pamant, astfel incat atunci cand parchezi masina cu fata sau cu spatele, vei sta usor in

Ce film sa vedem? Back to the future of course.

unghi pentru o vizionare mai buna. De ce ai parca cu spatele la ecran, o sa va intrebati! SUV-uri mari, station wagons, sau pur si simplu hatchback-uri, toate au portbagajul care se deschide larg, si scaune care se rabateaza. Familii cu copii, tineri indragostiti, toti se aflau ca la camping, echipati cu paturi, sacuri de dormit, iar portbagajele masinilor deveneau astfel niste fortarete, corturi de otel.

O sa fiu sincer, nu am vazut nici un telefon mobil, nici un device modern, nimic care sa imi aminteasca ca sunt in 2013. Copii care nu se cunosteau intre ei deveneau prieteni intr-o clipa. Era destul ca unul din ei sa fii adus o minge de rugby si in cateva minute se strangeau buluc cel putin 10-20 de kinderi care deveneau pentru cateva ore cei mai buni amici...ce simpla si nevinovata e copilaria. Se plateste o taxa de $25 / masina, si poti sa vezi 2 filme una dupa alta incepand cu apusul (undeva la ora 8 seara).

Inainte de calatoria in trecut pe ecran ruleaza o reclama ce prezinta istoria acestor cinematografe, si esti invitat sa treci pe la bar si food court pentru a-ti satura foamea si stinge setea, dar si ca sa sprijini financiar aceasta oaza de nostalgie.
Preturile sunt accesibile, si gasesti totul de la banalul hot dog pana la te miri ce feluri de inghetate, doar sa te tina stomacul. Sunetul e transmis prin intermediul radioului pe o anumita frecventa, la intrarea in incinta ti se da meniul pentru mini-restaurant, instructiunile ce trebuie sa le respecti cat timp te aflii acolo dar si un sac de gunoi ca sa pastram natura asa cum am gasit-o. Aici in America aceste drive-ins s-au construit in afara oraselor, departe de orice lumina artificiala, pana la urma asta e scopul lor. Dar incepe filmul, se asterne linistea si vezi doar stelele licarind deasupra brazilor cand ecranul se face negru, e timpul pentru putina magie. Din cand in cand mai trec copii insotiti de parinti printre randurile cu masini, se mai aprinde cate o pereche de faruri pana vine cineva sa-i atentioneze, dar cam atat...e civilizat. In spate de tot este organizat un spatiu special pentru fumat, departe de toate masinile, tot acolo sunt si toalete moderne. Nu ai voie cu bauturi alcoolice cat timp esti la film si daca vrei sa faci gratare trebuie sa le termini pana cand ecranul ia viata. Jaws il vad pentru prima oara complet, mereu mi-a fost teama sa ma uit la el cap coada. De fiecare data cand se auzea acea melodie stiai ca o sa apara rechinul. Din cand in cand, la momentele pline de suspans si la aparitia rechinului mai auzeai tipete din masinile parcate in jur. Urmeaza Michael J Fox....

....Vizionare placuta asadar, am plecat inapoi in viitor. Ceasul bate miezul noptii, iar masina noastra se indreapta alene catre iesire. Mai trag un instantaneu cu mine si actorii din "viitor" pe background, si gonim pe autostrada brazdand noaptea de Septembrie.

Credeati ca povestea ia sfarsit aici si acum...ei bine va inselati. Dupa aproape o ora si cateva mile ce ne desparteau de patul cald de acasa, oprim sa realimentam la o benzinarie Gulf. Cand sa platim....surpriza, portofelul e de negasit. Cautam frenetic 15-20 de minute rascolind peste tot si gasind o sumedenie de alte nimicuri pierdute, dar nici urma de portofel. Se instaleaza disperarea, sunam la cinematograf....e inchis. Luam decizia sa facem cale intoarsa pentru inca o ora....experienta asta imi aminteste de Viena unde mi-am uitat geanta foto cu actele timp 2 ore in parcul central in miez de noapte (Razvan stie despre ce vorbesc). Dar de data asta nu eu am fost cel cu capul in nori...ce mai conteaza, eram prins intr-o calatorie inapoi in orasul ce tocmai il lasasem in urma.

Aproape de 1:30 dimineata masina isi croieste drum intr-o parcare de data asta pustie, au ramas doar brazii care sa o strajuiasca falnic. La lumina farurilor ne plimbam printre sacii de gunoi impachetati cu grija ce tin acum locurile masinilor si care vor fi stransi dimineata (cine sa fie atat de fraier dintre angajati sa ramana la miez de noapte sa stranga gunoiul). Victorie, langa sacul nostru de gunoi sta nimeni altul decat portofelul buclucas, stingher si singur dar neatins.

Rasuflam usurati, de data asta ma urc eu la volan...mai iau o gura din Cola ce o cumparasem de la Wendy's cand am vazut ultima oara portofelul, si o ora mai tarziu sunt in Newton. E 2:30 dimineata, obosit, infrigurat ma intorc inapoi in viitor in patul meu de acasa, o casa departe de casa.

Ai viza J-1 in perioada de gratie, si vrei sa parasesti USA sa reintrii, ce faci?!

Am sunat la Agentia care se ocupa de internshipul meu in USA si viza J-1 pe care sunt, si care a intrat in perioada de gratie de o luna. Le zic ca am si o viza de turist B-1 (stiind ca nu pot sa ies cu J-1 din tara si sa reintru). Domnisoara foarte amabila incearca sa ma ajute, dar imi spune ca nu detine cunostintele legale si mai degraba sa sun la ambasada Romaniei.

Ok zic eu, i multumesc si sun in Washington DC la ambasada. Dupa cateva redirectari imi raspunde o doamna obosita si plictisita. Ma prezint iar doamna ma ia imediat peste picior, "dar ati intrat pe site?!!" Da Doamna, am intrat. Nu e adevarat nu ati intrat, ca daca ati fi intrat ati fi vazut ca programul cu publicul incepe peste o ora imi replica ea pe un ton iritat. Imi cer scuze in continuare politicos, si ma intreaba de unde sunt vazand ca nu are de ales. I raspund ca Boston la care doamna, "pai ati gresit si ambasada, apartineti de New York". I urez o zi buna si sun la New York. Zici ca era o schita de Caragiale, iar tonul superior al doamnei care ma trata ca un sclav m-a scarbit total.

Astept din nou, pana la urma raspunde un domn. "cu ce va putem ajuta?". Vocea lui joviala m-a linistit putin, am zis ca in sfarsit poate am mai mult succes. Ma prezint inca o data, reiau povestea, dansul ma asculta si apoi replica. "Pai noi nu stim domnul meu, nu ati sunat unde trebuie!". ?!?!?!?! Eu perplex, dar stiti ca m-au indrumat spre Washington de acolo spre dumneavoastra, eu pe cine sa sun, ca agentia mi-a zis ca la ambasada Romaniei sa apelez. Domnul si mai ironic..."agentie, ce agentie...de voiaj?!!". Ma enervez, reiau explicatia de la inceputul conversatiei care se pare ca a ignorat-o cu desavarsire, si domnul imi zice "pai sunati la departamentul de stat al US, noi nu va putem ajuta decat daca vreti sa calatoriti in Romania :))!". Continua pe acelasi ton superior, "daca aveti buletinul expirat, pasaportul expirat, daca doriti informatii despre ce puteti sa vizitati in Romania sau despre tara in general, eu va ajut cu mare placere".

Ok, ma resemnez si cer un numar de telefon. "dar domnul meu cautati pe google, nu stiu sa va zic! Noi aici nu oferim informatii!". Ei pe naiba, si nu ma mai pot abtine, i zic vreo cateva, pentru ca nu mi se pare normal ca o ambasada, un oficial al tarii tale sa te trateze asa la zeflemea. Am ajuns sa-i inchid telefonul dupa ce m-am descarcat. M-a deranjat atitudinea superioara, si i-am si zis-o, la care tipul asta ca numa domn nu pot sa-i zic, imi replica "ca eu am sunat suparat" si ca nu ma poate ajuta. Asa ca urmeaza sa sun la departamentul de stat, poate ajung incet incet si la secretarul de stat sau de ce nu la Obama....

In primul rand cred ca un ambasador al Romaniei trebuie sa fie mai politicos, si sa iti ofere asistenta sau sa te indrume. Da probabil nu am sunat unde trebuie (acolo am fost indrumat de o institutie Americana). Mie sincer mi se pare normal ca Ambasada statului tau sa fie cea care sa iti ofere sprijin intr-un mod decent. Respect e tot ceea ce am cerut asa cum am oferit, probabil am eu pretentii prea mari sau asteptari prea mari avand in vedere ca e o institutie din America desi Romaneasca. Nu m-am invatat minte cu experienta de la vot de la MIT de anul trecut.

Bun deci dupa ce am sunat la departamentul de stat care m-a pus sa sun la departamentul vamal, iar acolo practic nu am aflat nimic. Mi s-a zis ca e perfect legal sa pot reintra in USA cu viza B-1 de turist, daaar ca este la latitudinea ofiterului vamal sa ma lase sa intru sau nu, desi am o viza valabila. "I will raise some flags" a zis doamna de la oficiu vamal, pentru ca ies pe un tip de viza si reintru pe alta intr-un timp foarte scurt. 
Oricum pentru cei interesati, aici este linkul pentru US Customs and Border protection, si numarul de telefon

1-877-CBP-5511
http://www.cbp.gov/xp/cgov/toolbox/contacts/customer_service.xml

Ireal...  

 

Newport, Rhode Island

Toamna a sosit mai repede decat ma asteptam si o data cu ea si weekendul de
vacanta, Labor Day (sau ziua muncii) care le americani nu este un 1 mai muncitoresc ci reprezinta o ultima ocazie de a se bucura cu totii de vara. Nu are o data fixa, este doar ultimul weekend de vara calendaristica din fiecare an, iar pentru mine are o dubla semnificatie...este ultima mea luna ce o voi petrece in aceasta poveste in USA.

Dupa doua saptamani incarcate la birou in care am muncit pe branci pentru un proiect nou, am dat liber si echipei din Timisoara si mi-am permis si eu o iesire de o zi intr-un oras ce planuiam demult sa il cunosc si sa ma cunoasca. Este vorba de Newport in statul Rhode Island.


Rockport, Newport...parca suna la asemanator. Pana la urma daca ati rasfoit
povestea despre Rockport de acum cateva luni, plimbarea prin cel din urma nu o sa para mult diferita. Rhode Island sau Ocean State cum este supranumit, sa afla la o aruncatura de bat de Boston (undeva la 60 de mile), si reprezinta prima colonie Britanica din cele 13 care si-a declarat independenta fata de Regat. Plimbandu-te prin Newport o sa vezi 3 tipuri de steaguri, cel clasic American, un alt steag cu 13 stele amplasate in cerc reprezentand vechiul steag colonial, si intr-un final un steag cu dungile rosii si albe familiare dar in loc de stele isi face loc drapelul Britanic. Acest ultim stindard reprezinta "Grand Union Flag", si este considerat primul drapel al Statelor Unite. Ok, gata cu scurta introducere in istorie sa plecam spre Newport....
ne urcam in masina pe o furtuna strasnica cu tunete si fulgere si dupa 10 minute ne regasim blocati pe coridorul I-95 South (autostrada) si inaintand cu viteza de melc. Imi aud deja celebrul "I told you so, we are going to spend the next hours in traffic", dar dupa alte 15 minute si dupa ce trecem de State Troupers (care ca si in Romania mai mult incurcau decat sa descurce), traficul a redevenit fluid. Pe masura ce masina punea distanta intre noi si Boston, norii amenintatori de furtuna deveneau istorie. Pe cand am trecut de granita cu Rhode Island ploaia a incetat si la orizont isi facea aparitia o raza de soare, exista totusi speranta pentru o zi reusita.

Doua ore ne-au trebuit (in loc de una), pentru a poposi in micul port de la oceanul Atlantic, dar sa nu uitam ca e Labor day weekend si toata lumea e pe drumuri, unii vin altii pleaca. Primul popas este centrul turistic unde Coleen (ghidul turistic) imi pune o harta sub nas si cu rabdare imi incercuieste principalele obiective. Schimbam cateva cuvinte, cumpar bilete pentru un tur al celei mai vechi sinagogi din USA, si cu promisiunea ca revenim pana in ora 3PM cand intra ultimul grup, plecam spre centrul Newport-ului. Cateva ore ne-au fost suficiente sa parcurgem tot orasul si sa intram in absolut fiecare magazin si butic (aproape fiecare).

Plimbarea am inceput-o pe strada principala, Thames. De o parte si de alta un puhoi de lume, case coloniale de pe la anii 1700 - 1800 si buticuri sau magazine chic. Intram intr-un magazin ce are arborat drapelul Britanic si ne lovim de o usa masiva de lemn cu o hartie pe care puteai deslusi "push hard, it gets stuck some time". Nu am luat micul dejun in dimineata asta si m-am opintit bine de usa pana sa o deschid. Un batranel simpatic ne saluta, si aflu ca mai trecuse un grup de Romani cu zi inainte pe acolo (there's a lot of you guys around here, primesc ca replica), si ca omul chiar il cunoaste pe printul Charles a carei poza din tinerete era pusa pe perete (oare?). Preturile...hmm, probabil mai mari ca in Londra, ne-au determinat sa zambim, sa privim si sa plecam la fel cum am intrat, cu mana goala. Dam si de prima strada iluminata cu gaz din USA in 1805, in timp ce Timisoara mea natala realiza performanta in 1760...nu degeaba e pe locul doi in lume la viteza de internet...pacat ca sunt alte lucruri care

ne trag in jos, ne duce capul dar ne furam singuri caciula. Facem un scurt popas la o cafenea pentru cei care nu si-au luat micul dejun si functioneaza cu licoarea "magica" pentru restul zilei, iar apoi ne indreptam spre port. Nu ai cum sa ramai impasibil la farmecul colonial al Newportului. Absoltut toate casele au cel putin 250 - 300 de ani si arata impecabil fiind restaurate minutios dar pastrand toate elementele originale.

Casele din prezent ce le regasim pe coasta de Est, copiaza detaliile arhitecturale ale caselor coloniale, sunt din lemn, si cam atat. Gardul este din plastic, balustradele la fel, imbracamintea exterioara este si ea din acelasi fals plastic, iar obloanele de la geamuri sunt doar aplicate de forma, fara nici o functionalitate. Nu acelasi lucru se poate spune despre casele ce le-am intalnit in port, in Newport. Case cochete de pescari, sau vile impozante ale negustorilor evrei, toate pastreaza parfumul colonial, si totul este original ca si acum trei secole.
Daca nu ar exista masini care se strecoara cu greu printre pietoni, te-ai simti
ca si cum ai fi facut un pas in trecut, sau chiar doi, trei. Strazile se astern in fata
noastra intr-o explozie de culoare, fiecare fiind viu pictata in nuante pastelate, anunturi de tot felul stau atarnate si pana si celebrul Subway cu sandvisurile lui si-a facut loc si s-a integrat fara sa strice farmecul istoric.

Nu poti sa nu intrii in fiecare butic si magazin, sa iti arunci ochii peste tot felul de nimicuri si pana la urma samlasi cateva zeci de dolari pe suveniruri sau lucruri care nu au nici o utilitate practica.

Eu m-am ales cu magneti, canite, un tricou si o sumedenie de alte maruntisuri. Dar gasesti totul de la haine, la sapunuri fabricate manual, antichitati si o puzderie de restaurante cu specific pescaresc sau italian. Lobsterul (homarul) este si aici la moda, si probabil prezent in meniul fiecarui restaurant, dar timpul trece si la fel si ora pranzului. Nu realizam ca plimbarea noastra a acaparat pe nerasuflate aproape 3 ore pe strazile incarcate de istorie ale Noului Port. Suntem pusi in fata cu doua probleme ce nu sufera amanare. Vom intarzia la ultimul apel pentru a vizita sinagoga si mai grav parcarea cu taxa de la masina expira, iar aici nu te joci cu chestii de astea. Repede repejor ajungem la masina, bag cardul in parcometru (da, astia au parcometre chiar si aici, doar Timisoara e mai cu mot si are plata prin SMS), rezolv problema si cu cateva minute intarziere suntem si la sinagoga.

Imi asez pe crestet cipilica specifica evreilor fara de care nu mi se permite sa intru, si imi dau seama ca e pentru prima oara cand pasesc intr-un astfel de edificiu. Urmatoarele 20 de minute au reprezentat o lectie de istorie predata metodic ca in clasele primare de o doamna in varsta. Am aflat ca 3 presedinti americani s-au aflat in acelasi loc unde eram si eu prezent azi, si ca Rhode Island a fost primul stat care a facut o separare a puterilor, cea religioasa de cea statala. Astfel incat exista toleranta tuturor credintelor, fapt ce i-a determinat pe evreii din Spania si Portugalia care erau persecutati de regina Isabela in timpul inchizitiei, sa emigreze mai intai in insulele din Caraibe si de acolo in noua colonie din America de Nord, reprezentata de Rhode Island. Acolo au ridicat aceasta sinagoga, care ramane si la ora actuala in picioare in forma originala, este vorba de Sinagoga Touro. Ea poarta numele primului rabin care a pastorit comunitatea din Newport.

Se face ora 4, iar lipsa micului dejun nu poate fi suplinita doar cu acel smoothie cumparat de la Starbucks. Cautam un restaurant in port si ne aciuim la Black Pearl cu rezonante din Piratii din Caraibe (oare care a copiat pe cine). Dar asta nu inainte de desert, topit dupa dulciuri cum ma stiu si ma stiti, cand am citit scris cu litere de o schioapa "destination chocolate", nu am putut sa rezist. Am fost atras ca un magnet, dar m-am ales (doar) cu un instantaneu de colectie alegand sa nu imi stric pofta de mancare. Revenind la Black Peark, aleg sa servesc o friptura de ton
cu o bere Sam Adams autohtona. Dar bineinteles nu inainte sa fiu pus pentru a nu stiu cata oara in dificultate de ospatar. "How do you want your steak sir?"....eu confuz, "what are my options?"....sta ospatarul si ma priveste nedumerit iar apoi recita "rare, medium rare, medium...". Eu, si mai confuz "go on....", mi se da un ghiont sa comand "medium" ca e bun. Zis si facut, dar pestele meu s-a dovedit ca era usor crud in mijloc. Foamea a fost mai puternica, si l-am infulecat si asa...soarta, dar trebuie sa ma obisnuiesc cu termenii astia. Data viitoare cu siguranta o sa-i zic ca il vreau "well done", adica gatit ca lumea.

Tennis hall of Fame

Seara se asterne si cu ea si o briza de toamna, asa ca de intai Septembrie, iar aventura noastra in Newport se aproprie de sfarsit. Parcurgem alene Scenic Drive, o sosea pe coasta peninsulei de unde poti admira valurile inspumate ale Atlanticului si la sfarsitul careia intrii pe Belvue road. Bulevardul impanzit de conace de la 1920, de pe vremea boomul economic. Vile
luxoase cu zeci de camere, mini castele, mare parte dintre ele deschise publicului. E tarziu si nu mai apuc sa intru la Tennis Hall of fame, asta pentru ca Newport este situat in apropiere de New Haven unde a noastra Simona Halep a triumfat acum o saptamana. Creste inima in mine cand pentru prima data de cand ma aflu in America de Nord, observ tricolorul Romanesc fluturand la loc de cinste. L-am vazut de departe fara sa stiu ce cladire este, dar apropriindu-ne am citit inscriptia si totul a devenit clar. Steagul Romaniei alaturi de cel Elvetian, American si Britanic, tot sportivii nostrii ne fac cunoscuti in lume.

Soarele apune in valurile agitate ale Atlanticului, iar plimbarea prin Newport i-a sfarsit. Raman cu briza care imi improspateaza simturile si inca o experienta in trecutul recent al Americii. Ma despart 30 de zile de plecare si am impresia ca imi va lipsi acest taram dar in acelasi timp imi lipseste si acasa unde ma asteapta o noua aventura plina de provocari, iar eu sunt o persoana caruia i plac provocarile. Pe data viitoare....