Ai viza J-1 in perioada de gratie, si vrei sa parasesti USA sa reintrii, ce faci?!

Am sunat la Agentia care se ocupa de internshipul meu in USA si viza J-1 pe care sunt, si care a intrat in perioada de gratie de o luna. Le zic ca am si o viza de turist B-1 (stiind ca nu pot sa ies cu J-1 din tara si sa reintru). Domnisoara foarte amabila incearca sa ma ajute, dar imi spune ca nu detine cunostintele legale si mai degraba sa sun la ambasada Romaniei.

Ok zic eu, i multumesc si sun in Washington DC la ambasada. Dupa cateva redirectari imi raspunde o doamna obosita si plictisita. Ma prezint iar doamna ma ia imediat peste picior, "dar ati intrat pe site?!!" Da Doamna, am intrat. Nu e adevarat nu ati intrat, ca daca ati fi intrat ati fi vazut ca programul cu publicul incepe peste o ora imi replica ea pe un ton iritat. Imi cer scuze in continuare politicos, si ma intreaba de unde sunt vazand ca nu are de ales. I raspund ca Boston la care doamna, "pai ati gresit si ambasada, apartineti de New York". I urez o zi buna si sun la New York. Zici ca era o schita de Caragiale, iar tonul superior al doamnei care ma trata ca un sclav m-a scarbit total.

Astept din nou, pana la urma raspunde un domn. "cu ce va putem ajuta?". Vocea lui joviala m-a linistit putin, am zis ca in sfarsit poate am mai mult succes. Ma prezint inca o data, reiau povestea, dansul ma asculta si apoi replica. "Pai noi nu stim domnul meu, nu ati sunat unde trebuie!". ?!?!?!?! Eu perplex, dar stiti ca m-au indrumat spre Washington de acolo spre dumneavoastra, eu pe cine sa sun, ca agentia mi-a zis ca la ambasada Romaniei sa apelez. Domnul si mai ironic..."agentie, ce agentie...de voiaj?!!". Ma enervez, reiau explicatia de la inceputul conversatiei care se pare ca a ignorat-o cu desavarsire, si domnul imi zice "pai sunati la departamentul de stat al US, noi nu va putem ajuta decat daca vreti sa calatoriti in Romania :))!". Continua pe acelasi ton superior, "daca aveti buletinul expirat, pasaportul expirat, daca doriti informatii despre ce puteti sa vizitati in Romania sau despre tara in general, eu va ajut cu mare placere".

Ok, ma resemnez si cer un numar de telefon. "dar domnul meu cautati pe google, nu stiu sa va zic! Noi aici nu oferim informatii!". Ei pe naiba, si nu ma mai pot abtine, i zic vreo cateva, pentru ca nu mi se pare normal ca o ambasada, un oficial al tarii tale sa te trateze asa la zeflemea. Am ajuns sa-i inchid telefonul dupa ce m-am descarcat. M-a deranjat atitudinea superioara, si i-am si zis-o, la care tipul asta ca numa domn nu pot sa-i zic, imi replica "ca eu am sunat suparat" si ca nu ma poate ajuta. Asa ca urmeaza sa sun la departamentul de stat, poate ajung incet incet si la secretarul de stat sau de ce nu la Obama....

In primul rand cred ca un ambasador al Romaniei trebuie sa fie mai politicos, si sa iti ofere asistenta sau sa te indrume. Da probabil nu am sunat unde trebuie (acolo am fost indrumat de o institutie Americana). Mie sincer mi se pare normal ca Ambasada statului tau sa fie cea care sa iti ofere sprijin intr-un mod decent. Respect e tot ceea ce am cerut asa cum am oferit, probabil am eu pretentii prea mari sau asteptari prea mari avand in vedere ca e o institutie din America desi Romaneasca. Nu m-am invatat minte cu experienta de la vot de la MIT de anul trecut.

Bun deci dupa ce am sunat la departamentul de stat care m-a pus sa sun la departamentul vamal, iar acolo practic nu am aflat nimic. Mi s-a zis ca e perfect legal sa pot reintra in USA cu viza B-1 de turist, daaar ca este la latitudinea ofiterului vamal sa ma lase sa intru sau nu, desi am o viza valabila. "I will raise some flags" a zis doamna de la oficiu vamal, pentru ca ies pe un tip de viza si reintru pe alta intr-un timp foarte scurt. 
Oricum pentru cei interesati, aici este linkul pentru US Customs and Border protection, si numarul de telefon

1-877-CBP-5511
http://www.cbp.gov/xp/cgov/toolbox/contacts/customer_service.xml

Ireal...  

 

Newport, Rhode Island

Toamna a sosit mai repede decat ma asteptam si o data cu ea si weekendul de
vacanta, Labor Day (sau ziua muncii) care le americani nu este un 1 mai muncitoresc ci reprezinta o ultima ocazie de a se bucura cu totii de vara. Nu are o data fixa, este doar ultimul weekend de vara calendaristica din fiecare an, iar pentru mine are o dubla semnificatie...este ultima mea luna ce o voi petrece in aceasta poveste in USA.

Dupa doua saptamani incarcate la birou in care am muncit pe branci pentru un proiect nou, am dat liber si echipei din Timisoara si mi-am permis si eu o iesire de o zi intr-un oras ce planuiam demult sa il cunosc si sa ma cunoasca. Este vorba de Newport in statul Rhode Island.


Rockport, Newport...parca suna la asemanator. Pana la urma daca ati rasfoit
povestea despre Rockport de acum cateva luni, plimbarea prin cel din urma nu o sa para mult diferita. Rhode Island sau Ocean State cum este supranumit, sa afla la o aruncatura de bat de Boston (undeva la 60 de mile), si reprezinta prima colonie Britanica din cele 13 care si-a declarat independenta fata de Regat. Plimbandu-te prin Newport o sa vezi 3 tipuri de steaguri, cel clasic American, un alt steag cu 13 stele amplasate in cerc reprezentand vechiul steag colonial, si intr-un final un steag cu dungile rosii si albe familiare dar in loc de stele isi face loc drapelul Britanic. Acest ultim stindard reprezinta "Grand Union Flag", si este considerat primul drapel al Statelor Unite. Ok, gata cu scurta introducere in istorie sa plecam spre Newport....
ne urcam in masina pe o furtuna strasnica cu tunete si fulgere si dupa 10 minute ne regasim blocati pe coridorul I-95 South (autostrada) si inaintand cu viteza de melc. Imi aud deja celebrul "I told you so, we are going to spend the next hours in traffic", dar dupa alte 15 minute si dupa ce trecem de State Troupers (care ca si in Romania mai mult incurcau decat sa descurce), traficul a redevenit fluid. Pe masura ce masina punea distanta intre noi si Boston, norii amenintatori de furtuna deveneau istorie. Pe cand am trecut de granita cu Rhode Island ploaia a incetat si la orizont isi facea aparitia o raza de soare, exista totusi speranta pentru o zi reusita.

Doua ore ne-au trebuit (in loc de una), pentru a poposi in micul port de la oceanul Atlantic, dar sa nu uitam ca e Labor day weekend si toata lumea e pe drumuri, unii vin altii pleaca. Primul popas este centrul turistic unde Coleen (ghidul turistic) imi pune o harta sub nas si cu rabdare imi incercuieste principalele obiective. Schimbam cateva cuvinte, cumpar bilete pentru un tur al celei mai vechi sinagogi din USA, si cu promisiunea ca revenim pana in ora 3PM cand intra ultimul grup, plecam spre centrul Newport-ului. Cateva ore ne-au fost suficiente sa parcurgem tot orasul si sa intram in absolut fiecare magazin si butic (aproape fiecare).

Plimbarea am inceput-o pe strada principala, Thames. De o parte si de alta un puhoi de lume, case coloniale de pe la anii 1700 - 1800 si buticuri sau magazine chic. Intram intr-un magazin ce are arborat drapelul Britanic si ne lovim de o usa masiva de lemn cu o hartie pe care puteai deslusi "push hard, it gets stuck some time". Nu am luat micul dejun in dimineata asta si m-am opintit bine de usa pana sa o deschid. Un batranel simpatic ne saluta, si aflu ca mai trecuse un grup de Romani cu zi inainte pe acolo (there's a lot of you guys around here, primesc ca replica), si ca omul chiar il cunoaste pe printul Charles a carei poza din tinerete era pusa pe perete (oare?). Preturile...hmm, probabil mai mari ca in Londra, ne-au determinat sa zambim, sa privim si sa plecam la fel cum am intrat, cu mana goala. Dam si de prima strada iluminata cu gaz din USA in 1805, in timp ce Timisoara mea natala realiza performanta in 1760...nu degeaba e pe locul doi in lume la viteza de internet...pacat ca sunt alte lucruri care

ne trag in jos, ne duce capul dar ne furam singuri caciula. Facem un scurt popas la o cafenea pentru cei care nu si-au luat micul dejun si functioneaza cu licoarea "magica" pentru restul zilei, iar apoi ne indreptam spre port. Nu ai cum sa ramai impasibil la farmecul colonial al Newportului. Absoltut toate casele au cel putin 250 - 300 de ani si arata impecabil fiind restaurate minutios dar pastrand toate elementele originale.

Casele din prezent ce le regasim pe coasta de Est, copiaza detaliile arhitecturale ale caselor coloniale, sunt din lemn, si cam atat. Gardul este din plastic, balustradele la fel, imbracamintea exterioara este si ea din acelasi fals plastic, iar obloanele de la geamuri sunt doar aplicate de forma, fara nici o functionalitate. Nu acelasi lucru se poate spune despre casele ce le-am intalnit in port, in Newport. Case cochete de pescari, sau vile impozante ale negustorilor evrei, toate pastreaza parfumul colonial, si totul este original ca si acum trei secole.
Daca nu ar exista masini care se strecoara cu greu printre pietoni, te-ai simti
ca si cum ai fi facut un pas in trecut, sau chiar doi, trei. Strazile se astern in fata
noastra intr-o explozie de culoare, fiecare fiind viu pictata in nuante pastelate, anunturi de tot felul stau atarnate si pana si celebrul Subway cu sandvisurile lui si-a facut loc si s-a integrat fara sa strice farmecul istoric.

Nu poti sa nu intrii in fiecare butic si magazin, sa iti arunci ochii peste tot felul de nimicuri si pana la urma samlasi cateva zeci de dolari pe suveniruri sau lucruri care nu au nici o utilitate practica.

Eu m-am ales cu magneti, canite, un tricou si o sumedenie de alte maruntisuri. Dar gasesti totul de la haine, la sapunuri fabricate manual, antichitati si o puzderie de restaurante cu specific pescaresc sau italian. Lobsterul (homarul) este si aici la moda, si probabil prezent in meniul fiecarui restaurant, dar timpul trece si la fel si ora pranzului. Nu realizam ca plimbarea noastra a acaparat pe nerasuflate aproape 3 ore pe strazile incarcate de istorie ale Noului Port. Suntem pusi in fata cu doua probleme ce nu sufera amanare. Vom intarzia la ultimul apel pentru a vizita sinagoga si mai grav parcarea cu taxa de la masina expira, iar aici nu te joci cu chestii de astea. Repede repejor ajungem la masina, bag cardul in parcometru (da, astia au parcometre chiar si aici, doar Timisoara e mai cu mot si are plata prin SMS), rezolv problema si cu cateva minute intarziere suntem si la sinagoga.

Imi asez pe crestet cipilica specifica evreilor fara de care nu mi se permite sa intru, si imi dau seama ca e pentru prima oara cand pasesc intr-un astfel de edificiu. Urmatoarele 20 de minute au reprezentat o lectie de istorie predata metodic ca in clasele primare de o doamna in varsta. Am aflat ca 3 presedinti americani s-au aflat in acelasi loc unde eram si eu prezent azi, si ca Rhode Island a fost primul stat care a facut o separare a puterilor, cea religioasa de cea statala. Astfel incat exista toleranta tuturor credintelor, fapt ce i-a determinat pe evreii din Spania si Portugalia care erau persecutati de regina Isabela in timpul inchizitiei, sa emigreze mai intai in insulele din Caraibe si de acolo in noua colonie din America de Nord, reprezentata de Rhode Island. Acolo au ridicat aceasta sinagoga, care ramane si la ora actuala in picioare in forma originala, este vorba de Sinagoga Touro. Ea poarta numele primului rabin care a pastorit comunitatea din Newport.

Se face ora 4, iar lipsa micului dejun nu poate fi suplinita doar cu acel smoothie cumparat de la Starbucks. Cautam un restaurant in port si ne aciuim la Black Pearl cu rezonante din Piratii din Caraibe (oare care a copiat pe cine). Dar asta nu inainte de desert, topit dupa dulciuri cum ma stiu si ma stiti, cand am citit scris cu litere de o schioapa "destination chocolate", nu am putut sa rezist. Am fost atras ca un magnet, dar m-am ales (doar) cu un instantaneu de colectie alegand sa nu imi stric pofta de mancare. Revenind la Black Peark, aleg sa servesc o friptura de ton
cu o bere Sam Adams autohtona. Dar bineinteles nu inainte sa fiu pus pentru a nu stiu cata oara in dificultate de ospatar. "How do you want your steak sir?"....eu confuz, "what are my options?"....sta ospatarul si ma priveste nedumerit iar apoi recita "rare, medium rare, medium...". Eu, si mai confuz "go on....", mi se da un ghiont sa comand "medium" ca e bun. Zis si facut, dar pestele meu s-a dovedit ca era usor crud in mijloc. Foamea a fost mai puternica, si l-am infulecat si asa...soarta, dar trebuie sa ma obisnuiesc cu termenii astia. Data viitoare cu siguranta o sa-i zic ca il vreau "well done", adica gatit ca lumea.

Tennis hall of Fame

Seara se asterne si cu ea si o briza de toamna, asa ca de intai Septembrie, iar aventura noastra in Newport se aproprie de sfarsit. Parcurgem alene Scenic Drive, o sosea pe coasta peninsulei de unde poti admira valurile inspumate ale Atlanticului si la sfarsitul careia intrii pe Belvue road. Bulevardul impanzit de conace de la 1920, de pe vremea boomul economic. Vile
luxoase cu zeci de camere, mini castele, mare parte dintre ele deschise publicului. E tarziu si nu mai apuc sa intru la Tennis Hall of fame, asta pentru ca Newport este situat in apropiere de New Haven unde a noastra Simona Halep a triumfat acum o saptamana. Creste inima in mine cand pentru prima data de cand ma aflu in America de Nord, observ tricolorul Romanesc fluturand la loc de cinste. L-am vazut de departe fara sa stiu ce cladire este, dar apropriindu-ne am citit inscriptia si totul a devenit clar. Steagul Romaniei alaturi de cel Elvetian, American si Britanic, tot sportivii nostrii ne fac cunoscuti in lume.

Soarele apune in valurile agitate ale Atlanticului, iar plimbarea prin Newport i-a sfarsit. Raman cu briza care imi improspateaza simturile si inca o experienta in trecutul recent al Americii. Ma despart 30 de zile de plecare si am impresia ca imi va lipsi acest taram dar in acelasi timp imi lipseste si acasa unde ma asteapta o noua aventura plina de provocari, iar eu sunt o persoana caruia i plac provocarile. Pe data viitoare....

Summer in USA

Anul trecut ziua de 4 iulie ma gasea undeva pe langa MIT plasat strategic pe un pod si fotografiind frenetic artificiile insotite de tunetele furtunii ce tocmai trecuse amenintator deasupra estuarului. Un an mai tarziu, ziua Americii a picat intr-o joi si astfel cei mai multi si-au luat un weekend prelungit (nu a fost cazul meu). Am ales varianta mai comoda, sa evit aglomeratia din Boston si m-am strecurat tiptil spre Hampton Beach trecand pentru prima oara in New Hampshire unde motto-ul este "live free or die" (hard as completa eu la fel in fillmele cu Bruce Willis). Hopa dar scriu despre evenimente de acum mai bine de o luna, asta nu pentru ca as duce lipsa de subiecte ci pentru ca muncesc ca o albina pentru proiectul din Timisoara care ma trage incet incet spre casa in mai putin de 2 luni. Voi puncta asadar, pe scurt ca sa nu plictisesc, istorioare din ultima vreme... ramasesem la New Hampshire. Un 4 iulie linistit cu plimbari pe plaja unde mi-am udat mai timid ca o pisica picioarele in oceanul si mai rece decat in zona Bostonului. Lume multa, locuri de parcare putine, dar diferit fata de vacarmul de anul trecut si un binemeritat weekend break.

Cum inca nu am ajuns inapoi in Caraibe si zilele de aici au devenit toot mai umede si calde, intr-un sfarsit de saptamana ulterior am tras o fuga pana la Wayland Pond, aproape de suburbiile unde locuiesc. Daca ati vazut Dirty Dancing cand ei exerseaza in lac (pond) sau filmele cu boyscouts or teenagers si vacantele tipice de vara ale americanilor, stiti prea bine despre ce vorbesc. Wayland este o suburbie linistita, case cu gazon cat vezi cu ochii, steaguri fluturand patriotic la fiecare colt si garduri mici de lemn. Lipsesc cainii fiorosi de paza, betonul armat si camerele de supraveghere de la intrari sau interfoane....nu e nevoie in mica comunitate din Wayland de asa ceva. Intr-un cuvant "Americana", un alt fel de lifestyle...si da se simte o mica nostalgie in gandurile mele, dar stiu ca voi reveni.

Lacul ne intampina cu o plaja privata doar pentru locuitori si cu ajutorul unei prietene care face house sitting for the day in zona, ne strecuram pe langa salvamarul de ocazie care canta la banjo si ne instalam sarsanelele langa ponton. Un ponton plin de copii care se balacesc in apa calda ca la dus, si ce diferenta uriasa fata de oceanul inghetat. Dusuri, salvamari, inchirieri de caiace si barci cu panze, si apa mai calda ca in Caraibe dar nu la fel de cristalina. Acum am descoperit unde poti sa iti petreci vara prin Massachusetts (bine stiam eu de ceva timp, dar iti trebuie si o masina si prieteni cu chef de iesiri, un lucru care imi lipseste din Romania), la ocean mergi doar daca vrei sa simti briza, altfel un pond (si sunt o gramanda) este destinatia ideala pentru o zi de relaxare.

Cu greu le conving pe fete sa inchiriem 2 caiace si o barca cu panze (doar $15 / zi). Salvamarii ne ajuta sa le scoatem din "garaj" si apoi ca in filmele cu prosti atat noi cat si bravii salvamari de ocazie ne muncim 30 minute sa montam catargul. Victorie, sunt pe lac pentru prima oara intr-o barca cu panze si ne lasam purtati de vant. Am noroc ca Erin a facut in facultate cursuri de navigatie (ca sa vezi ce sporturi practica americanii la scoala, poate asa se justifica sumele exorbitante care le platesc in taxe), si incet incet memoria se reimprospateaza fiind ca mersul pe bicicleta. Nu ne scufundam si i scutim pe salvamari de o interventie. Acea zi a fost o dubla prima experienta fiind si prima data cand m-am dat cu caiacul, si trebuie sa recunosc ca atunci cand am urcat in el si vazand cat e de instabil m-a trecut un fior pe sira spinarii si mi-am amintit ca eu nu prea stiu sa inot decat stil supravietuitorul, dat din maini si strigate dupa ajutor.

O doamna mai in varsta de pe margine incerca sa imi dea indicatii, "no no dear, you are doing it wrong, use the paddle". Am renuntat pentru moment descurajat si m-am asezat pe ponton analizand situatia care se prezenta complicata. Elizabeth si Erin s-au intors din tura a 2-a cu barca (cea cu panze) si incurajat ca nu se poate intampla nimic rau iar din caiac de rastorni doar daca vrei sa iesi afara din el in mijlocul lacului, mi-am luat inima in dinti si m-am aventurat in larg. Caiacul brazda luciul apei iar reflectia soarelui de dupamasa ma orbea enervant. Ochelarii de soare au devenit curand inutili datorita lipsei mele de experienta in a vasli (practic dupa 10 minute eram tot ud cum ma stropeam singur cu vaslele, iar micul caiac avea apa la bord).

Dar nu a fost greu, singurele emotii le aveam cand treceau pe langa mine barcile cu motor sau mini yahturile care lasau valuri amenintatoare in urma. In afara de o febra musculara persistenta si niste mici arsuri solare inevitabile, experienta s-a dovedit a fi foarte sigura. Am repetat-o 3 saptamani mai tarziu, de  data asta cu mult mai multa incredere pe raul Charles din Boston. Pretul mult mai piperat de $18/ora nu m-a descurajat. Am imbracat din nou vesta de salvare, m-am urcat in caiacul ce parea si mai firav decat cel de pe lac, si timp de 2 ore am navigat pe cursul apei in aval spre Cambridge si Harvard. Asa cum e normal, ce merge in aval trebuie sa se intoarca si in amonte iar spre suprinderea mea nu a fost o misiune imposibila, raul avand multe baraje care incetinesc cursul apei spre varsare. Caiacul, un sport popular in Boston si in regiune, practicat de multi oameni si foarte relaxant (daca ai putin antrenament si stii cum sa vaslesti eficient). Ne-am facut loc printre cardurile de gaste canadiene si cu putin timp inainte de sosirea unei furtuni de vara am ancorat pe ponton in Arsenal Park.

Si ca sa inchei si cu ceva de data mai recenta, I saved the best for last cum s-ar zice. Zilele trecute am primit vizita Cristinei, colega mea de suferinta din facultate. Cine s-ar fi asteptat ca dupa mai bine de 2 ani de cand ne-am vazut ultima oara in Elvetia unde am fost in deplasare cu lucrul, sa ne revedem tocmai in Boston. Drumurile noastre s-au despartit intre timp, dar viata are cai intortocheate si m-a bucurat foarte mult scrisoarea ei electronica de acum cateva saptamani in care ma anunta ca are treaba cu Doctoratul tocmai pe coasta de est...cum sa refuz asa o sansa sa ne revedem. Dupa o zi de luni plina de sedinte, m-am substras de la birou in a 2-a parte si am parcurs freedom trailul cu ea, fiind din nou eu insami turist in ceea ce am ajuns sa numesc casa.

Surprinzator sau nu inca descopar lucruri noi in vechiul Boston, Mike's Pastry cu niste canolli deliciosi dar "mult prea dulci si care ingrasa"...imi atrage atentia o Cristina indecisa daca sa cumpere sau nu. In cele din urma am stat 30 minute la coada in aglomerata patiserie din North End ca eu sa imi satisfac poftele si sa-l mananc si pe al ei canolli cu branza dar si pe al meu cu zmeura. Trebuie sacrificii uneori ca fetele sa isi pastreze silueta, asa-i?

Apusul l-am vazut povestind ultimii doi ani care au trecut mai repede ca un TGV pe langa noi, o zi frumoasa si relaxanta care s-a incheiat pe malul raului Charles. De fapt hai sa recunoastem, s-a incheiat la Grendel's Den in Cambridge cu o cina suculenta si atmosfera studenteasca in mijlocul campusului universitar. Foamea e mare, ce sa-i faci :-).

E din nou weekend, nu am planuri dar poate imi scot bicicleta de la naftalina si ma aventurez prin zona sa
explorez, in fond si la urma urmei in curand se termina si aventura mea americana dar nu definitiv. Duminica ma asteapta New York city daca ma incumet si o revedere cu o amica din Polonia, pe care nu am vazut-o de si mai multi ani. Till next time then!

Sand Castles at Revere Beach

So another day in the suburbs of Boston, Mass...what to do and where to go because it's wicked hot. This  wave of moist and hot burning sun is overheating my brain and messes with my well being. If home in my country I can do well with temperatures over 36 (100F), here.. because of the humidity I struggle and I make use of the air conditioner which I dislike so much. Alrighty then, we've set the back drop so let's return to how my day was. Last year during the same period I was still adjusting with life in the US so the Sand Sculpture Festival at Revere was sadly just another news in the papers I've read one day to late. No sir, not this year I've said to myself....hence early Saturday morning in order to avoid rush hour traffic I've found myself in the car with a friend (always good to make friends that like events and to travel, they come in handy you know, sort of speaking), and rushing towards Revere. Onward to the beach...but rushing is sort of speaking, because by the time we have reached Storrow drive, the weekend campers have already swamped the road like ants trying to get out of a flooded home. Taking the bus and then switching to the red and blue line seemed now like the better idea. No time to despair because 30 minutes later in a nearly empty parking lot (do people know about this event at all?) there we where and I could feel the slightly cooler ocean breeze stroking my sweaty face.

The guy at the parking lot was nowhere to be seen so as good faith people we left a 5$ bill and just self served ourselves with the parking ticket. A short walk later found us on the shores of the Atlantic Ocean
which I saw so often these past 2 weeks...might be the heat wave that draws me near to the breeze. Not to many people and just perfect for me to mingle with the buzzing crowd and snap some good looking photography. We are in the latino neighbourhood and the music was ramping up as we got closer to the main event hub. I was never in California but it sure felt like it at times especially if you look at the more interesting bathing suits that my eyes where...oh well lucky to catch a glimpse. And my statement is because in USA it's not something that you notice every day as topless is illegal much to the surprise of an European immigrant as myself. Yes yes...who would of thought but then again that doesn't stop some ladies to walk out like that, and I can't say I disliked it...don't judge me.

Huge Sand Castles, art deco sculptures, all made out of sand and a ‘Boston Strong’-themed sculpture that
served as the centerpiece of this weekend’s 10th annual National Sand Sculpting Festival at Revere Beach. Spent about 20 minutes studying a white bearded old man who was slowly carving the staircase of a beautiful castle while he was telling his story to the crowd gathered nearby. Using water to spray and protect his work from the burning sun that was already carving on my pale white skin (forgot the sun screen this time), he took time and had patience to do this crafty work of art, because let's face it...this is art. Amazing Walter
was simply well...amazing, and had a lot of patience to carve each step of the fairy tale castle close to perfection...he didn't mind my buzzing camera that took rapid shots of him and his work from close range while I was absorbing like a sponge his tale.

Back on the road we got lot's of free stuff, heaven on Earth for me as the thirst started to kick in and dehydration was something I was trying to avoi. Free fruit juice, free lemonades, even some chocolate cold milk to bring up those vitamins so badly needed for a long day ahead. More than two dozen food trucks rolled in for the festival so the choices to pick from where plenty. My Romanian heritage kicked a little in and I was already thinking I could stack up on these things when I get home (common you would of had the same thoughts), but then again I was missing a good faithful ice box like they had to keep things in good shape.

Looking around my eyes spotted a movie like photo, the one that you take once a month maybe if you are lucky enough. There... all by herself, stood a vintage police automobile from the Gangster era. What a shot I've said to myself and no people in sight to ruin it. I geeked all about it and spent about 10 minutes admiring this piece of our past, this fine car all shiny and looking like brand new. My camera was snapping shots from all angles and this reminded me of the recent Gangster Squad movie I've seen in cinemas. All that was missing was one of the state troupers that where ensuring the peace to come and do some "publicity" shots with me (do I ask to much :)?). My friend offered to get one there, as "they protect and serve" and we pay taxes so why wouldn't he come and take a photo with me for posterity's sake. Yeah right....

And I have to say that since I got here in USA, the movies I see in theaters got a new meaning. Let's
take for example the most recent "The way way back" I've seen at this gorgeous cinema in Brookline at Coolidge Corner. I couldn't believe my eyes when I recognized the place as Marshfield on the same beach I was soaking my feet one summer ago, in the cold Atlantic Ocean. All the houses, the scenery..everything looked familiar and of course I could relate to this coming of age story even better as memories came back to me. About the theater...just magic, one of those restored old places with bright red curtains that pulled to reveal the screen just like in the old silver screen days. A place I will visit again and again to see some classics, cause you know...they run midnite specials, hence for my next visit to the movie world I will see for the first time The Karate kid and Mister Miyagi play their story on the big screen.

Back on the sandy hot beach because I lost track and I could go on and on about my adventures here and you don't want to read about all of them in one long post, do you now. Our day there was drawing to an end with some treasure hunting organized by the History Channel with a guy that has a new show this year. Always wanted to do this and play my Indy side so we got those metal detectors you see often on a beach and I mingled amongst kids to find hidden pennies or the key to the treasure itself, to big old pirate chests. Ok ok, I am a kid but wouldn't you have done this...let's face it, that's one thing for the books! After 15 minutes of sweeping and digging the sandy beach I've returned with 15 pennies in my pouch but no key, nevertheless I got a prize and my first metal detector experience. Felt like a kid again, enjoying those little things and as usual a little burned from the boiling sun. Tired after the long day I get into the showers to wash the sand off and call it a day. So I encourage you to go see the festival, amazing sand sculptures, free food and drinks, live bands and that good old American atmosphere of a carnival that you see in those summer flicks. Go to Revere Beach and enjoy America’s first public beach.

The time, till next time

Till next time.

Food trucks and lots of free drinks

Embrace

Man and maker

Treasure Hunting with metal detectors

Un roadtrip prin Rockport / Massachusetts

S-a adunat mult stres la servici si cu noul meu proiect care se "naste" teribil de greu, un proiect nou si un nou drum, vorba unui bun amic...nu ma intorc cu mana goala din State. Dar despre asta intr-o alta poveste, pana una alta ca sa combat stresul mi-am luat nefiresc o zi de miercuri libera, taman in mijlocul saptamanii. Si ce sa fac cu atata free time decat sa calatoresc asa cum imi sade bine. Am profitat ca buna mea prietena Elizabeth are si ea liber fiind in preajma calatoriei ei in Europa (i-am deschis apetitul spre batranul continent se pare), si ne-am urcat in forjatul Saturn (brand american) cu destinatia Rockport sa vizitam niste prieteni comuni.

Adulmecam bucuros ca un copil mirosul de road trip in benzinaria in care ne oprisem inainte de urcarea pe Interstate 95 North, asta pe langa vaporii de benzina care imi gadilau narile. Pe monitorul de deasupra pompei rulau stirile Fox News, iar prognoza meteo nu arata bine deloc, privesc in zare si ceata care imbraca dealurile din jurul Bostonului intr-o zi umeda de vara imi confirma asteptarile. E septembrie oare sau inca suntem in miez de cuptor. Hai sa fim optimisti zic eu, si fix o ora mai tarziu ne regaseam in Gloucester... cel mai vechi port al Statelor Unite, un oras pescaresc fondat in 1623 reprezentand una dintre primele colonii britanice in America de Nord. Masina isi croieste alene drum pe soselele inguste ale micului orasel de 20 000 locuitori si in a nick of time ajungem la casa amicilor nostrii. Shayla care uda florile ne primeste bucuroasa ca in sfarsit are oaspeti si facem planul de bataie in timp ce eu tot cu gandul la plaja eram desi afara norii negrii amenintau desfasurarea zilei. Pana la urma vremea s-a dovedit un aliat, renuntand la statul cu burta la soare am hotarat sa vizitam Rockport si mai tarziu aveam sa ne bucuram de soare pe nisipul din Gloucester cu apa sensibil mai calda decat alte golfuri unde am poposit prin New England.

Rockport, un satuc de 6000 de locuitori, inconjurat din 3 parti de apele nervoase ale Oceanului Atlantic chiar pe varful Capului Ann (cape Ann). Inainte de colonisti zona a fost locuita de triburi de indieni agawam, si reprezinta chiar si acum unul din cele mai bune locuri de pescuit din New England. Rockport este faimos si pentru carierele de granit care acum au lasat loc acumularilor de apa, iar zona a devenit o mare arie protejata, unde fiecare casa detine cam 4000 de metrii patrati de pamant. Exista reguli stricte de constructie, iar casele noi aparute trebuie sa respecte arhitectura zonei. Plimbandu-ma pe strazile inguste ale satului am observat cu bucurie casele tipice americane. Plasticul ce imbraca casele moderne lasa
de data asta loc lemnului, iar geamurile au obloane autentice nu doar de decor. Ceea ce observam prin Banat unde unele case sunt marcate cu anul ridicarii si familia care locuieste in ele, am putut observa pentru prima oara si America. Case vechi de pe la 1700 - 1800 care inca se tin bine si sunt ingrijite si restaurate in cele mai mici detalii.

Spre deosebire de Gloucester care cunoaste o puternica urbanizare, Rockport si-a pastrat farmecul unui satuc pescaresc, desi la o plimbare feerica pe soseaua de coasta privirea va descoperi vile uriase de vacanta cu vedere la ocean, case ce valoreaza milioane de dolari. Locatia e faimoasa pentru pictori si artisti, iar atelierele de pictura precum si oameni de profesie sunt la ordinea zilei. Ne indreptam spre port pentru a vedea ceea ce Americanii numesc "Motif No.1", zic ei cea mai pozata si pictata locatie din zona...o baraca pescareasca, de un rosu bordo, care se spune ca ar fii cea mai pictata cladire din America.
O regasim in filme ca The Proposal sau Finding Nemo si bineinteles acum si in fotografiile mele, doar nu se putea altfel. Timpul zboara si stomacul cere de mancare, e deja ora 3PM. Urcam pe treptele de lemn ale unei terase care ne ofera o vedere superba a oceanului si simtim briza sarata mangaiati de razele soarelui care a decis intr-un final sa isi faca aparitia. Cu o seara inainte mancasem Fish and Chips...ceva ce nu o sa mai incerc prea curand (am descoperit ca nu imi place carnea alba de peste), dar fiind intr-un satuc pescaresc nu puteam comanda un
hotdog, era total nepotrivit si o lipsa de respect din partea mea. Asadar dupa o analiza amanuntita a meniului, papilele mele gustative s-au oprit asupra unui sandvis cu somon afumat, si nu am gresit deloc. Pestele desi crud, a fost delicios, iar fetele s-au delectat cu salata de homari (ceva ce aici in New England e un simbol si il gasesti la orice restaurant de pe malul oceanului la preturi accesibile).

Alimentati si forte proaspete, dupa o ora de pauza si aranjat pozele de pe camera foto, pornim in cautare de suveniruri prin Rockport. Le las pe fete sa probeze rochii de vara si bijuterii facute din sticla de ocean (cioburi de sticla care petrec ani si ani in apa si astfel sunt slefuite pana prind o forma interesanta), si imi caut de pozat in liniste. Case vechi la tot pasul in culori vii, trafic aproape inexistent si multi turisti. Micul sat este una din putinele locatii unde pana de curand consumul de alcool era ilegal, iar in prezent acesta poate fii consumat doar la restaurante (nu gasesti de cumparat niciunde). Artistii si pescarii sunt la ei acasa aici, fiind una din locatiile favorite pentru o

plimbare romantica pe plajele stancoase de unde poti contempla puterea Oceanului Atlantic inconjurat de pescarusi lacomi. Un satuc fara autostrazi, traversat doar de route 127 si 128, si cu sosele pitoresti pe coasta, face din Rockport destinatia perfecta pentru a evada din stresul cotidian.

Bineinteles ca orasul reprezinta si o locatie pentru nenumarate filme, dintre care mentionam "I'll Be Home for Christmas", "The Next Karate Kid ", sau "The Proposal". Se lasa seara, si dupa o vizita la casa parintilor Shaylay ne indreptam spre plaja. Nimic nu poate fii mai frumos decat sa inchei ziua cu o plimbare prin apa oceanului, lasand valurile sa spele toate relele in timp ce soarele apune molcolm printre nori. E timpul sa revenim in Boston, sa revenim la realitate pana la urmatorul weekend break...sau week break.