De data asta vizita mea la spital a avut un final fericit, si nu am lesinat...totul e bine cand se termina cu bine (cel putin pentru mine momentan). Cat despre amica mea Ella, care e inca pe patul de spital, nu o pot compatimi ca va mai ramane inca 2-3 saptamani acolo (oarecum), pentru ca o duce mai bine decat mine in "libertate".
E cazata intr-un turn de 15 etaje care reprezinta aripa pentru pacienti internationali ai spitalului (da, au asa ceva!) si e servita regeste ca la un hotel. Am avut parte de aceeasi procedura, m-am prezentat la receptie (chiar arata ca receptia unui hotel), am zis pe cine caut iar o negresa a butonat repede in calculator si dupa ce am spus pe litere de mai multe ori numele de familie al Ellei (e complicat si pentru romani si silabisirea mea in engleza devine tot mai buna, dupa ce am exersat cu propriul nume), a reusit sa ma indrume catre etajul 15 al turnului. Am luat un lift care m-a dus in mai putin de 10 secunde sus, iar de acolo am pornit in pas grabit catre camera unde era Ella.
Practic saloanele sunt structurate ca niste faguri ai unui stup cu albine, fiecare interconectat printr-un coridor dar prin care e aproape imposibil sa te ratacesti (mai greu a fost sa gasesc toaleta, si a fost nevoie de o asistenta draguta sa ma conduca, mama lor de semne erau prea mici, iar restul toaletelor aveau "pacients only"). Un fagure din acesta hexagonal - deci un salon, are in centru mese unde stau 3-4 asistente, si pe laturi exista camere unde se afla cate 2 pacienti separati printr-o perdea mata.
Iesind de mai multe ori afara din camera ei am reusit sa arunc cateva priviri prin jur, pentru ca oricum nimanui nu-i pasa ca eu ma plimbam pe acolo nestingherit. Fiecare camera are deasupra ei un monitor, unde dupa caz sunt afisate semnele vitale ale pacientilor daca acestia sunt monitorizati. Deasemenea fiecare camera are numele pacientului scris pe o tablita la intrare, si un bec deasupra usilor care daca lumineaza interminent semnifica ca cineva din camera are nevoie de o asistenta, pe care o poate chema cu un buton plasat langa pat (ca si cum ai chema room service, ce am zis eu de hotel mai sus?!)
 |
| Televizor in camera, si fisa pacientului |
Pacientii sunt monitorizati cu ajutorul unor laptopuri puse pe un fel de carucioare inalte cu rotile. Asistentele trag aceste laptopuri frecvent dupa ele si cat timp am fost eu acolo i s-a luat temperatura cu un dispozitiv cu o sonda, ceva ca in Star Trek, si a fost intrebata regulat care este nivelul durerii pe care il resimte pentru a stii doctorii daca sa creasca sau sa scada doza de medicamente. Mai tarziu i-a fost luata si tensiunea si totul era notat pe calculatorul personal care tinea de acel pacient. Tot cu aceste laptopuri invalide (ca doar erau in carucior), se deschidea un dulap frigorific imens plin de medicamente. Fiecare fagure avea un astfel de dulap, iar pentru a il deschide se apropiau cu laptopul de dulap, si scanau un cod de bare pe care il obtineau in functie de pacient si ce medicamente trebuiau sa prepare.
Cat despre camera nu am ce comenta. Conditii decente, baie in camera, televizor personal pentru fiecare pacient, cu o sumedenie de posturi plus filme din care sa alegi (si vorbim de filme recente, dvd-uri). Si un meniu cu mancare, unde puteai sa comanzi ce vrei in fiecare zi. In seara aia ea comandase Pizza, o prajitura, iaurt si salata de fructe. Nu-i rau, asa-i...mai ales ca eu m-am ales cu prajitura uriasa pentru ca ea nu putea sa manance.
 |
| Meniu (room service!!) |
Esti pus sa semnezi ca esti de acord cu toate procedurile, operatie, anestezie si ti se explica in detaliu tot ce se va intampla. Anestezista a venit, s-a prezentat, si apoi a prezentat toata procedura ca la scoala. Apoi doctorul ce urma sa o opereze a facut acelasi lucru, desenand inclusiv cu carioca pe mana ei ca sa arate de unde va face grefa de piele si care sunt pasii ce-i va urma. Ce m-a surprins e ca nu i explica doar ei, ci se uita permanent si la mine ca sa se asigure ca am inteles si nu am intrebari. Nu esti lasat nici o clipa in intuneric si esti incurajat sa pui intrebari daca ai nelamuriri. Asta se datoreaza probabil sistemului lor in care se dau in judecata pentru orice, si ca sa evite sa plateasca despagubiri prefera sa iti explice ca la un copil mic, sa nu fie discutii ca nu ai stiut in ce te bagi.
Ma gandesc daca am ratat ceva in prezentarea asta lunga...dar adaug pe parcurs daca am omis. Am parasit-o pe Ella pentru moment, si i tin pumnii la operatie, urmand sa revin (mi-a placut mult mancarea :P....dar merg sa o sustin moral si pe ea).
Rezervatia Blue Hills asa cum i spune si numele a fost locuita de indieni cu mult timp inainte ca Europenii sa colonizeze America de Nord. Nativii nord americani isi spuneau Massachusett, sau "people of the great hills". si de acolo si numele statului unde imi duc eu viata momentan, Massachusetts. Dupa urcarea abrubta de vreo 30 de minute si popasul panoramic al Bostonului + pozele de rigoare, am pornit prin padure spre un lac care il vazusem pe harta si de sus din punctul de observatie. Tot acolo era si Park headquarters unde aveam sa intalnesc primul meu Park Ranger, dar din pacate fara picnic baskets si yogi bear.
O coborare lunga printr-o padure brazdata de lumina, dar pe un traseu unde nu te puteai rataci si care era plin de lume iubitoare de miscare si natura. M-a surprins lipsa de gunoaie desi am observat cateva sticle sparte la un moment dat, dar lipseau pungi sau peturi. Traseele marcate clar, nu aveai cum sa te ratacesti chiar si fara o harta. Am invatat mai tarziu de la Park Ranger, ca numerele din 4 cifre ce le vedeam din loc in loc pe trunchii copacilor, reprezentau de fapt numarul traseului pentru a stii cand e o bifurcatie incotro sa o apuci.
