First hiking trip

Se spune ca toamna e minunata in New England, si asa este...cu exceptia frigului si vantului care si-a facut din nou aparitia in diminetile friguroase cand ma indrept spre birou. Mi-am propus deci sa profit de ultimele weekenduri relativ calduroase si brazdate de lumina calda a soarelui de toamna care isi pierde incet puterea. Si prin urmare cum sa te bucuri mai cu folos de toamna decat inconjurat de natura. Daca expeditia la pescuit a fost un esec total pentru ca s-a terminat inainte de a incepe datorita unei furtuni pe ocean (inca nu am renuntat la idee, dar cu vremea de aici care e mai sucita decat o fata, nu stii niciodata la ce sa te astepti), am apelat la varianta de rezerva. O drumetie pe dealuri, desi ei le zic munti si mi s-a zis sa nu ma astept la prea multe cand le-am aratat amicilor mei de aici drumetiile adevarate care le-am facut in Fagaras sau Retezat, muntii iubiti de acasa.

Asa se face drumetie.

Cabana americana din munti

Ziua a inceput dis de dimineata, dimineata americana...pe la ora 10 AM, la punctul de intalnire de la casa Shanei. Ne-am strans incet cu totii acolo si prima activitate a fost sa facem celebrele sandvisuri cu unt de arahide si gem care categoric nu se compara cu un sandvis sanatos cu sunca, rosii si branza, si conservele noastre cu pateu nelipsite de pe munte, dar tin de foame pana la urma. Trebuie sa recunosc ca pentru prima oara am pornit intr-o drumetie la munte cu o masina adecvata, chiar daca nu am iesit niciodata pe teren accidentat si am batut doar autostrazi, acel Subaru Outback e o masina ideala pentru excursii si ma bate gandul spre o achizitie de viitor. Nu de alta, dar imi amintesc cum am chinuit batranul Logan pe kilometrii intregi de drum neasfaltat spre Poiana Pelegii.

Panorama Bostonului de sus

In jurul orei 12, dupa nici 45 de minute petrecute pe asfalt, am ajuns punctul de pornire al drumetiei. O parcare mare, o harta uriasa cu trasee, totul amenajat si organizat pentru ca orasenii din Boston sa poata evada in siguranta in natura, fara grija de a fi pranz pentru urs sau coioti. M-au lasat pe mine sa ma ocup in mare parte de stabilirea drumului pentru ca ma laudasem cu muntii si aventurile mele de acasa. Evident simtul meu de orientare in spatiu e dezastruos pentru ca ma pierd si in oras cu usurinta, dar hehe ei nu stiau asta. Astfel am ales un traseu prin care puteam vedea toata rezervatia. Primul popas a fost observatorul de unde se putea observa panorama Bostonului inconjurat de o toamna frumoasa si am reusit sa nu ne pierdem, pentru ca sincer si un copil poate naviga pe traseele lor marcate.

Rezervatia Blue Hills asa cum i spune si numele a fost locuita de indieni cu mult timp inainte ca Europenii sa colonizeze America de Nord. Nativii nord americani isi spuneau Massachusett, sau "people of the great hills". si de acolo si numele statului unde imi duc eu viata momentan, Massachusetts. Dupa urcarea abrubta de vreo 30 de minute si popasul panoramic al Bostonului + pozele de rigoare, am pornit prin padure spre un lac care il vazusem pe harta si de sus din punctul de observatie. Tot acolo era si Park headquarters unde aveam sa intalnesc primul meu Park Ranger, dar din pacate fara picnic baskets si yogi bear.

O coborare lunga printr-o padure brazdata de lumina, dar pe un traseu unde nu te puteai rataci si care era plin de lume iubitoare de miscare si natura. M-a surprins lipsa de gunoaie desi am observat cateva sticle sparte la un moment dat, dar lipseau pungi sau peturi. Traseele marcate clar, nu aveai cum sa te ratacesti chiar si fara o harta. Am invatat mai tarziu de la Park Ranger, ca numerele din 4 cifre ce le vedeam din loc in loc pe trunchii copacilor, reprezentau de fapt numarul traseului pentru a stii cand e o bifurcatie incotro sa o apuci.

Lacul a insemnat si punctul terminus al expeditiei noastre si pauza de pranz (cam tarziu pe la ora 3-4). Am putut admira gastele Canadiene care se bucurau probabil de ultimul weekend insorit si calduros inainte de a isi lua zborul spre Sud. Am intrat si in apa calda a lacului, infinit mai calda chiar si acum decat Oceanul Atlantic, si am fost martor pentru prima data la un botez intr-un lac. Exact ca in filme, negrii cantand si bucurandu-se in timp ce o parte din ei erau botezati si scufundati in apa lacului. Lacul mi-a amintit si de scenele din Dirty Dancing. Privind soarele cald cu lumina domoala de toamna, privelistea tipic americana, cu gastele canadiene care zburau deasupra luciului apei. Semana mult toata imagina cu scena lacului din celebrul film, aceeasi lumina, acelasi decor, lipseau doar protagonistii. Ar fi un decor ideal pentru un photoshooting some day.

Asa nu se merge pe munte :)

La intoarcere nu ne-am intalnit cu nici un coiot, desi zilele astea am vazut unul intr-o suburbie a Bostonului. In schimb am vazut un cuplu asiatic simpatic, in care ea era incaltata cum nu se poate mai potrivit pentru o plimbare, fie ea si pe dealuri. Dovada ca au si ei pitipoancele lor, si nu duc lipsa dar sa nu fiu rautacios, oricum e un contrast evident intre ei si tatal cu cei doi copii care l-am vazut la inceputul urcarii. Sper sa ajung pana nu se strica vremea si in White Mountains, unde am auzit ca e foarte frumos si un peisaj montan mai accentuat decat dealurile albastre de langa Boston.