Downtown

Cum se vede Bostonul dintr-un zgarienor

Am evitat sa scriu in jurnalul de "calatorie" si despre chestiuni ce tin de servici si cu ce ma ocup eu aici ca sa castig un ban cinstit. Le-am considerat prea personale la un moment dat, iar situatia sumbra de la inceput nu mi-a dat prea multe perspective de a scrie povesti frumoase. Situatia s-a incalzit treptat si s-a transformat intr-o primavara usoara dar in care iarna isi mai arata uneori coltii, oricum mai e mult pana departe. Unul din aceste momente primavaratice din cariera mea Americana a fost sedinta de acum o saptamana din Downtown Boston.

Pe scurt acum 2 luni si ceva m-am scuturat de statutul de intern developer si am preluat atributii de technical lead. Adica omul bun la toate care are grija ca programatorii sa isi faca treaba si structureaza un proces prin care clientii sa isi primeasca la timp proiectele (ca orice roman inventiv si priceput). Unul din aceste proiecte s-a finalizat de curand, si am fost invitat alaturi de Project Manager la sediul companiei pentru a face o prezentare dupa lansare si a tine un mic training de predare a proiectului.

Aceste meetinguri sunt probabil highlightul meseriei mele. Momentul in care vezi multumirea de chipurile oamenilor si stii ca toate acele secvente de frustrare din timpul productiei dispar si se estompeaza. Asa ca mi-am schimbat hainele comode de developer, m-am echipat intr-un costum si cravata (noroc ca le-am luat din Romania) si dis de dimineata revizitam centrul Bostonului, districtul financiar. Costum e mult zis, pentru ca am combinat-o pe stilul american cu o pereche de jeansi negrii. Pentru prima oara aveam sa intru intr-unul din zgarienorii cu care facusem poze acum un an cand am sosit in State. La intrare o receptie, actele la control si scopul + durata vizitei. Am scos buimac permisul de conducere din Romania (care spre norocul meu e scris si in Engleza, un lucru bun facut de Politia Romana). Negrul masiv de la receptie l-a privit, s-a uitat la mine incercand sa ma recunoasca in poza facuta la 18 ani, si apoi s-a straduit sa imi pronunte numele de familie corect in timp ce suna la biroul unde eram asteptati ca sa confirme vizita. Cateva minute mai tarziu ne aflam in lift spre etajul 27. O calatorie care a durat cam 3-4 secunde, si odata ajuns sus m-am trezit cu urechile infundate. Din nou o receptie si geamuri mari de sticla...o domnisoara ne preia si ne duce in sala de sedinte unde imi instalez laptopul. Sali de sedinte care le-am vazut doar in filme si unde visam intr-o buna zi sa ajung. Discutiile si trainingul au durat pana in preajma pranzului cand am luat binemeritata pauza de masa. Meniul fusese stabilit cu o zi inainte si fusesem intrebat ce prefer, eu alegand un fel cel putin interesant, pastrama romaneasca (ironia sortii era in meniu).

Sa fii intr-un zgarienor, mancand "rumanian pastrami" intr-o sala de sedinte cu vedere spre downtown boston e nepretuit. Dupa terminarea sedintei am trecut prin cateva birouri si am putut sa am o vedere mai buna. Unul din managerii firmei uitandu-se pe geam si vazand bucuria din ochii mei, a remarcat ca deobicei cand are o decizie importanta de luat se uita si el pe geam la oamenii care se vedeau ca furnicile. Il ajuta sa se relaxeze, dar ca drumul pana la un astfel de birou e lung si imi doreste ca intr-o buna zi sa am si eu unul la fel. Cum necum tot la mancare am ajuns...ce sa-i faci, unul din hobbyurile mele (noroc ca nu se depune). O sa revin cu detalii mai multe pe viitor despre ce muncesc pe aici, cum am ajuns sa am contractul asta, si care sunt pasii de urmat. Sunt sigur ca sunt destui interesati la o alternativa la work and travel.