Joe Cocker in concert la Boston

Stau si ma gandesc cum sa concep introducerea acestei povesti. Afara toarna cu galeata de cateva ore bune, o ploaie agasanta insotita de avertizari de tornade (americanii au tendinta sa exagereze cu chestiile astea si transforma orice rafala de vant sau ploaie mai serioasa in avertizari de "severe weather"). Si daca ploaia nu m-a udat azi pentru ca am avut norocul sa am o umbrela la indemana (desi dimineata era soare), m-au fericit soferii grabiti care au ignorat apa de o palma de pe sosea (da...si la ei sunt probleme cu canalizarea), si care m-au supus la o serie de dusuri reci si nedorite. De al naibii daca a incetinit vreunul, ma gandesc ca ploua prea tare ca sa fiu observat pe trotuar.
Sa revenim la legenda vie, Joe Cocker. Am avut de ales la ce concert sa ma duc, pentru ca paleta e destul de larga si nu exista weekend in care sa nu ai un concert sau eveniment, bani sa fie si timp. Si pana in ultima clipa am oscilat intre Joe Cocker si un concert Bruce Springsteen din Philadelphia. L-am ales pe primul si nu regret, sunt sigur ca il prind si pe domnul Bruce cu urmatoarea ocazie.

Biletul la concert, 62.5 USD, locatia Bank of America Pavilion undeva la periferia Bostonului, fericirea mea...nepretuita. Ultima data cand am avut placerea sa asist la un concert live adevarat si nu la unul al unor artisti de o vara, a fost in iarna lui 2006 cand Sibiul era capitala culturala Europeana, iar eu l-am vazut pe Eros Ramazzotti.

Locatia unde a avut loc concertul mi-o imaginam din amplasarea scaunelor pe internet si datorita denumirii pompoase, ca fiind o cladire uriasa, un pavilion sau in cel mai rau caz o hala. S-a dovedit a fi o locatie in aer liber, acoperita cu o prelata ca un coif si semanand cu un circ urias. In deschiderea concertului au fost Huey Lewis and News. O alta formatie ce apartine anilor 80, si care e probabil cunoscuta datorita hitului lor "The power of love" de pe coloana sonora a filmului Back to the Future. Majoritatea publicului format din batranei si oameni trecuti de prima si a 2-a tinerete (eventual insotiti de nepoti), i-au aplaudat frenetic pe "deschizatorii" lui Joe Cocker si astfel mini concertul lor s-a intins pe durata unei ore si ceva cu multe bisuri si reveniri pe scena. Agonizant de mult... Imi place muzica anilor 80, dar poate mi-am dorit prea mult sa il vad pe Joe Cocker asa ca nu i-am prea bagat in seama pe baietii lui Huey, desi ei s-au straduit sa faca un spectacol de calitate. M-am echipat si cu niste dopuri pentru urechi, care erau distribuite prin sala...pentru a mai atenua volumul dat mult prea tare.

Se facea ora 9:15 PM, Huey a iesit din scena intr-un final...lasand locul unei pauze de 15 minute si echipei sa instaleze cele necesare pentru omul serii. Dupa 20 de minute in care mi-am facut de lucru pe la standurile cu mancare si bautura la suprapret, si-a facut aparitia pe scena un om maruntel, batranel, si cu spatele usor indoit de ani. Dar si cand a inceput sa cante, vocea a rasunat puternic in toata sala, o voce de neegalat care suna la fel si azi dupa atatia ani si atatea hituri. Si le-a cantat aproape pe toate, iar acea ora in care a performat, timpul s-a scurs cu o viteza ametitoare. Totul a fost asa cum a trebuit, sunetul reglat bine de data asta, jocul de lumini in ton cu muzica si band-ul mult superior fata de cei de dinainte . Desi poate sunt subiectiv aici, dar am renuntat la dopurile din urechi si am lasat toti decibelii sa imi ghidile simturile intr-un mod placut.

Simtind muzica

Sa il vezi pe maruntelul Joe Cocker cu ochii inchisi si mainile intinse de parca plutea pe muzica si o simtea prin toti porii, iar langa el un saxofonist urias la vreo 2 metrii, bine facut, si cu parul prins in coada care canta acordurile de la "you can leave your hat on", au facut toti banii. Iar Joe Cocker a facut show, a topait dupa fiecare melodie in bataia tobelor, s-a invartit mai rau ca o tiribomba pe scena, si nu si-a aratat varsta deloc. Ar fi avut atat de multe melodii de interpretat ca nici 3 ore nu i-ar fi ajuns.

Tot ce pot sa zic e ca a meritat, si regret ca nu a durat mai mult. A fost o ocazie care probabil nu o voi mai repeta, sa vad un monstru sacru al muzicii in concert.

Si cu postarea asta, s-au facut 40 de povesti...si 4 luni jumate de cand ma aflu pe pamant American. Sa vedem ce imi rezerva urmatoarele luni, ce schimbari...ce calatorii si ce experiente!